Apocalipsa 20 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Apoi, un înger am văzut,

Venind din cer, care-a avut,

La el, cheia Adâncului

Și-un mare lanț, în mâna lui.

2El, pe balaur, l-a luat,

Pe șarpele cel vechi – chemat

Satan, sau Diavol – ca să fie

Legat, în următoarea mie

De ani, care avea să vină,

Și, în Adânc, astfel, să-l țină.

3Deci, în Adânc, l-a aruncat –

După ce-ntâi a fost legat –

Și-n urmă, a pecetluit

Intrarea, spre a fi oprit

Astfel, ca-n următoarea mie

De ani, în lume, să mai vie,

Să nu-nșele cu-al său cuvânt,

Popoarele ce-n lume sânt.

După ce timpul hărăzit

Ar fi trecut, el, negreșit,

Pentru o vreme-ar fi urmat,

Ca iar să fie dezlegat,

Și un timp scurt, liber să fie.

4Eu, niște jilțuri de domnie,

Apoi, în urmă, am văzut.

Acelora cari au șezut

Pe ele, li s-a dat, îndată,

Dreptul de-a face judecată.

Mai multe suflete erau,

Acolo. Ele se vădeau

Precum că sunt ale celor

Ce și-au păstrat credința lor

Și cărora li s-a tăiat

Capul, căci nu s-au lepădat,

De mărturia lui Iisus,

În nici un fel, și-au ținut sus –

Oricând și-n orice loc – mereu,

Cuvântul de la Dumnezeu.

Erau și ale celor care

Nu îi aduseră-nchinare

Nici fiarei, nici icoanei ei

Și n-au vrut oamenii acei

Ca să-i primească semnul dat,

Pe braț sau frunte, așezat.

Aceștia, toți, au biruit,

Au înviat și au domnit,

Cu Domnul nost’, Hristos Iisus,

Așa precum fusese spus,

Ani mulți – în număr de o mie –

În sfânta Lui Împărăție.

5Morții ceilalți – cum am văzut –

N-au înviat pân’ n-a trecut

Mia de ani, precum se cere,

Căci asta-i prima înviere.

6E sfânt și fericit cel care

A dovedit că parte are

De-această primă înviere.

Asupra lui, nici o putere –

A doua moarte arătată –

N-o să mai aibă, niciodată.

Aceștia, toți, vor fi, mereu,

Drept preoți ai lui Dumnezeu,

Precum și-ai lui Hristos Iisus,

Domnind cu El, precum s-a spus,

Ani mulți – în număr de o mie –

În sfânta Lui Împărăție.

7După ce mia anilor

Va trece – la sfârșitul lor –

Satana fi-va dezlegat

8Și-n lume, el va fi lăsat,

Să-nșele neamuri care sânt,

În patru colțuri de pământ –

Și să-l înșele și pe Gog

Și totodată, pe Magog –

Ca la sfârșit, să-i strângă-apoi,

Și să îi ducă la război.

Numărul lor, în largul zării,

Va fi precum nisipul mării.

9Ei au venit, atunci, îndată,

Și iute fosta-nconjurată

Tabăra sfinților, țintită

Fiind cetatea prea iubită.

Însă, din cer, foc a venit,

Care, pe toți, i-a mistuit.

10Iar diavolul cari i-a-nșelat,

A fost, pe dată, aruncat,

În iazul cel de foc, în care,

Pucioasă e, unde își are

Fiara un loc – neîndoios –

Și cu prorocul mincinos.

Acolo, fi-vor chinuiți

Și au să fie-n veci munciți.

11Apoi, un scaun de domnie,

Mi-a apărut, în față, mie,

Și Cel care ședea pe el;

Fusese alb jilțul acel.

Pământ și ceruri, am văzut,

Că loc, atunci, n-au mai avut,

În fața Lui, și au fugit.

12Apoi, pe morți, eu i-am zărit –

Și mari și mici – stând în picioare,

În fața jilțului cel mare.

Și niște cărți au fost aduse,

De-ndată, și, în față, puse.

Încă o carte se vedea,

Și cartea vieții era ea.

Acestea toate-au fost deschise

Și-apoi, pe baza celor scrise,

În ele, și a faptelor,

Întreg poporul morților

A fost, atuncea, judecat.

13Și marea, înapoi, a dat,

Pe cei ce se aflau în ea,

Iar Moartea-apoi, de-asemenea;

Și Locuința morților

Și-a scos afară-al ei popor,

Căci fiecare-a fost luat

Și, după fapte, judecat.

14Moartea și Locuința lor –

Adică cea a morților –

Au fost zvârlite într-un loc,

Ce e chemat „iazul de foc”.

Iazul de foc – precum se știe –

Moartea a doua o să fie.

15Oricine, scris, n-a fost găsit

În cartea vieții, negreșit,

A fost, îndată, aruncat,

În iazul cel, „de foc”, chemat.”