2 Samuel 18 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Absalom ucis de Ioab

1David, apoi, și-a numărat

Poporul și a așezat

Conducători peste o mie

Și peste sute, puși, să fie.

2Pe-a treia parte din popor,

L-a așezat conducător

Chiar pe Ioab. Apoi, la fel,

Pe-altă treime a pus el

Pe Abișai, acela care

Drept frate, pe Ioab, îl are,

Pentru că oamenii acei

Erau feciorii Țeruei.

Pe cei rămași i-a așezat,

Sub mâna lui Iutai, din Gat.

Când a sfârșit, a zis apoi:

„Vreau ca să ies și eu, cu voi.”

3Poporul s-a împotrivit

Și-a zis: „Nu este nimerit

Să mergi alăturea de noi,

Căci dacă vom fugi apoi,

N-o să ia seama nimenea.

Chiar jumătate de-ar cădea

Din rândul nostru – și-au să vază

Vrăjmașii noștri – nu contează.

Însă tu singur – precum știi –

Faci cât ar face zece mii

Dintre ai noștri. E mai bine

Ca la distanță a te ține

Și numai când crezi – împărate –

Să ieși afară din cetate,

Și să ne vii în ajutor.”

4David făcu pe voia lor

Și zise: „Iată că, pe plac,

Voiesc – acum – ca să vă fac.

La depărtare mă voi ține,

De credeți că așa-i mai bine.”

În urmă, lângă poartă-a stat,

Iar tot poporul a plecat.

5David a zis lui Abișai

Și lui Ioab și lui Iutai:

„Pentru iubirea ce-mi purtați,

Îngăduință-i arătați

Lui Absalom. Deci, pentru mine,

Cu el, purtați-vă voi bine.”

În urmă-apoi, porunca dată

De împărat, a fost purtată

Din gură-n gură, de popor,

Spre-a fi spre știrea tuturor.

Vestea, ocol, oștii, i-a dat

Și tot poporul a aflat,

Porunca împăratului,

Pentru toți căpitanii lui.

6Apoi, poporul a ieșit

Pe câmpuri, gata pregătit

De-a se lupta cu Israel

Și cu cei cari erau cu el.

Încăierarea ce-a urmat,

Într-o pădure s-a purtat,

În al lui Efraim ținut.

7Israelul a fost bătut

De David, iar din ai săi fii

Căzut-au douăzeci de mii,

8În acea zi. Lupta s-a-ntins

Și tot ținutul l-a cuprins.

Mai multe vieți a secerat

Pădurea, decât a mâncat

Atunci tăișul sabiei,

Căci mulți căzură, pradă ei.

9Chiar Absalom s-a rătăcit

Și-n acest fel s-a pomenit,

În față, cu oastea pe care,

David, al său părinte-o are.

Pe un catâr, călărea el;

Înspăimântat, catâru-acel,

Spre un stejar, a alergat,

Unde-Absalom și-a agățat –

În crengile copacului –

Grumajii, iar catârul lui

Nu s-a oprit, ci a plecat,

Lăsându-l astfel, spânzurat

Între pământ și ceruri. Când

10L-a văzut astfel atârnând,

Un om, pân’ la Ioab, s-a dus,

În mare grabă, și i-a spus:

„Pe Absalom, eu l-am aflat:

Într-un stejar, e spânzurat.”

11„Bine că-mi spui că l-ai văzut”–

A zis Ioab – „dar n-ai făcut

Ceea ce trebuia să faci!

N-ai sabie, dar? De ce taci?

Să fi scos sabia, de-ndat’,

Și-apoi, pe loc, să-l fi tăiat,

Căci zece sicli îți dădeam –

De-argint – și-un brâu îți dăruiam.”

12„O mie dacă-mi cântăreai

Și dacă-n mână mi-i puneai” –

A început omul a spune –

„Află că mâna nu aș pune,

Pe fiul împăratului,

Căci eu cunosc porunca lui,

Pe care-a dat-o lui Hușai

Și ție-apoi și lui Iutai.

Știu că a zis: „Seama luați

La Absalom, ca să-l cruțați.”

13Și dacă eu l-aș fi ucis,

În felu-n care tu mi-ai zis –

Adică mișelește – eu

Gândesc că împăratul meu,

Lucrul acest l-ar fi aflat

Și împotrivă mi-ai fi stat

Tu însuți chiar, precum și el.”

14Ioab a zis, atunci, astfel:

„După cum văd eu foarte bine,

Îmi risipesc vremea, cu tine!”

Cu trei săgeți, el a plecat

Și pe-Absalom l-a săgetat.

Când, în stejar, el se zbătea

Și plin de viață se vădea,

De trei săgeți a fost ajuns

Și-n inimă, a fost străpuns.

15Cei zece tineri cari erau

Lângă Ioab – căci trebuiau

Să-i poarte armele – de-ndat’,

Au mers și l-au împresurat,

Pe Absalom. Ei l-au lovit,

Cu săbiile, și-a pierit.

16Ioab, în urmă, a sunat

Din trâmbiță și-a adunat

Întreg poporu-n jurul lui.

17Din crengile stejarului,

Pe Absalom, l-au coborât

Și într-o groapă l-au zvârlit,

Chiar în pădure. Au luat,

Pietre apoi, și-au ridicat,

Asupră-i, o movilă mare.

Israeliții – fiecare –

Cuprinși de spaimă, au fugit

Și-n corturi s-au adăpostit.

18Cât Absalom pe lume fuse,

Nici un urmaș, el nu avuse;

De-aceea, el a ridicat

Un stâlp, pe care l-a chemat

Cu al său nume, căci zicea:

„N-am nici un fiu. Nu-i nimenea

Pentru aducere aminte

Și pentru-a duce înainte

Numele meu.” Ăst stâlp al lui

E-n valea împăratului

Și până astăzi e știut

Că e, de Absalom, făcut.

Solia lui Cuși

19În urmă, Ahimaț – cel care,

Părinte, pe Țadoc, îl are –

A zis: „Mă lasă să mă duc

Și împăratului să-i duc

Vestea că Domnul l-a scăpat

De-ai săi vrăjmași și-a arătat

Că i-a făcut dreptate-astfel.”

20Ioab se-ntoarse către el,

Zicându-i: „Unde te grăbești?

Ai timp să-i duci aceste vești,

Însă nu azi, ci mai târziu,

Pentru că, mort, e al său fiu.”

21Ioab, la sine, l-a chemat,

Pe Cuși și-apoi, porunci i-a dat:

„La împărat, să te pornești

Și ce-ai văzut, să-i povestești!”

Cuși s-a-nchinat și a fugit,

Să facă ce i-a poruncit.

22Atuncea, Ahimaț – cel care,

Părinte, pe Țadoc, îl are –

A zis: „De am să plec acum,

Pe Cuși, am să îl prind pe drum!

Orice se-ntâmplă, domnul meu,

Îngăduie să plec și eu!”

„Nu-i o solie ca oricare” –

Spuse Ioab – „de ce vrei, oare,

Ca să te duci? Neîndoios,

Din ea, nu ai nici un folos!”

23„Orice se-ntâmplă, domnul meu,

Îngăduie să plec și eu!” –

Răspunse Ahimaț. „Prea bine.

Ai învoire, de la mine” –

Zise Ioab. „Poți să te duci,

Urma lui Cuși, să o apuci”,

Iar Ahimaț a alergat

Și spre câmpie s-a-ndreptat,

Încât, pe Cuși, l-a depășit

Pe drum și-n față, i-a ieșit.

24David, afară, se găsea

Și între porți se-adăpostea.

Ostașul, de pe zid, s-a dus

Spre-acoperișul porții – sus –

Și a privit în depărtare.

Atuncea, a văzut în zare,

Un om ce alerga spre el –

Pe câmpuri – singur, singurel.

25Oșteanu-ndată a strigat

Și l-a vestit pe împărat.

David a zis: „De singur este,

Înseamnă că aduce-o veste.”

În acest timp, omul acel

Se tot apropia de el.

26Ostașu-n zare a privit,

Din nou, și iar a mai zărit

Alt om, pe câmpuri, alergând,

Drumul cetății apucând.

Către portar s-a aplecat

Apoi de-ndată, și-a strigat:

„Am mai zărit un om! Și el

Aleargă singur, singurel!”

David a zis: „De singur este,

Și el vrea să ne dea vreo veste.”

27Oșteanul spuse: „Mi se pare

Că Ahimaț e primul, care

O să ajungă în cetate.

Nu știu cine e cel din spate.”

David a spus: „E om de bine,

Și cu vești bune-acuma vine”,

28Iar Ahimaț – din depărtare –

A început să strige tare:

„Hei, împărate! Vin la tine

Cu vești cari toate sunt de bine!”

Când a ajuns, s-a închinat,

Zicându-i: „Binecuvântat

Să fie Domnul! Am văzut

Că El, dreptate, ți-a făcut

Și-n mâna noastră i-a lăsat

Pe cei care au ridicat

Brâul, în contra ta-mpărate.”

29„Spune-mi, de cele întâmplate”–

Îi zise David. Vreau să știu,

Ce s-a-ntâmplat cu al meu fiu.

Spune-mi: e sănătos, e bine?”

„N-am nici o veste, pentru tine” –

Răspunse el. „Când am plecat,

O-nvălmășeală s-a iscat,

Dar nu știu ce s-a petrecut,

Căci eu, nimic, nu am văzut.”

30„Bine, așază-te îți zic

Și odihnește-te un pic” –

David i-a spus și l-a lăsat,

Iar Ahimaț s-a așezat

Mai la oparte. După el,

31Ajunse Cuși și zise-asatfel:

„Află acuma, Domnul meu,

Vestea cea bună: Dumnezeu,

Să știi că ți-a făcut dreptate

Și izbăvit ești, împărate,

De toți cei ce s-au ridicat

Și rău să-ți facă-au încercat.”

32„Spune-mi acum, te rog frumos,

Dar Absalom, e sănătos?” –

Mai zise David. „Vreau să știu,

Ce s-a-ntâmplat cu al meu fiu!”

Cuși s-a uitat, atunci, la el

Și i-a răspuns, în acest fel:

„Asemeni lui, voiesc să fie

Ai tăi vrăjmași, pentru vecie!

Toți cei ce vor să-ți facă rău,

Să fie ca și fiul tău!”

33Când împăratu-a auzit,

De-un tremur fost-a zguduit.

Tăcut, apoi s-a-ndepărtat

Și în odaie a urcat.

Odaia-n care el s-a dus

Era de-asupra porții, sus.

Tristețe multă l-a umplut

Și-apoi să plângă a-nceput.

Urcând pe scări, zicea mereu:

„Oh, Absalom! Oh, fiul meu!

Mai bine eu aș fi murit,

Numai ca tu să fi trăit!

Oh, Absalom! Oh, fiul meu!

De ce, oare, n-am murit eu?”