Ieremia 2 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Mustrarea poporului

1„Cuvântul Domnului, de sus,

La mine a venit și-a spus:

2„Du-te-n Ierusalim și spune

Cuvintele ce le voi pune

În gura ta, iar către el,

Să strigi apoi, în acest fel:

„Așa vorbește Dumnezeu:

„Aminte încă, Mi-aduc Eu

De dragostea ce o aveai

Când încă tânără erai,

Când logodită te-ai aflat

Și în pustie M-ai urmat,

Într-un pământ neroditor,

Nesemănat, neprimitor.

3Atunci, întregul Israel

Era cu Dumnezeu, căci el,

Lui îi fusese închinat

Fiind mereu asemănat

Cu roadele dintâi luate

Din țarinile-mbelșugate.

Cei cari din ele se-nfruptau

De-ndată vinovați erau

Și-apoi venea asupra lor,

Valul nenorocirilor.”

4Casă-a lui Iacov și la fel,

Familie a lui Israel,

La Domnul vost’, seamă luați

Și-al Său cuvânt îl ascultați!

5Domnul a zis: „Ce au găsit?

Ce a părut nelegiuit,

În Mine, pentru-ai voști’ părinți?

Ce au gândit ale lor minți,

Atuncea când s-au depărtat

De Mine și au căutat

Nimicuri, până când – se știe –

Nimicuri au ajuns să fie?

6Iată că ei n-au întrebat:

„Unde e Cel ce ne-a scăpat

Cari, de la Egipteni, din țară,

Putut-a să ne scoată-afară?

Unde e Domnul nostru, care

Ne-a însoțit fără-ncetare,

Printr-un pământ pustiu, uscat,

De gropi umplut și însetat,

În care moartea stăpânește

Și nici un om nu locuiește?”

7„O țară, Eu v-am dat, bogată,

Ca o livadă minunată.

Acolo, Eu am vrut să stați

Și rodul țării să-l mâncați.

Voi ați venit, v-ați așezat

Și-n urmă țara Mi-ați spurcat,

Iar moștenirea – vă pot spune –

Mi-ați prefăcut-o-n urâciune.

8Preoții Mei n-au întrebat:

„Unde e Domnul, așezat?”

Păstorii Legii n-au știut

De Mine. Nu M-au cunoscut

Păstorii sufletești ai Mei,

Căci necredință-au vădit ei.

Prorocii care au venit,

Numai prin Baal au prorocit,

Iar cei la care-au alergat,

Nicicând un sprijin nu le-au dat.”

9Astfel, am să Mă cert, cu voi

Și cu urmașii voștri-apoi.

10Pân’ la Chitim, vă repeziți

Ca în ostroave să priviți!

Trimiteți la Chedar apoi

Și bine uitați-vă voi,

Ca să aflați dacă, cumva,

S-a întâmplat așa ceva:

11Vreun neam, vreodată, s-a văzut

Ca idolii ce i-a avut

Să-i fi schimbat, măcar că ei

N-au fost și nu sunt dumnezei?

Poporul Meu, doar, și-a schimbat

Slava și-n locu-i a luat

Ceva ce-i nefolositor,

Căci nu îi e de ajutor!

12De-așa ceva, mirați-vă

Ceruri și-nfiorați-vă

De groază” – zice Dumnezeu.

13„Iată că-ntreg poporul Meu

Mare păcat a săvârșit

Și-al său păcat e îndoit.

L-au părăsit pe Domnul lor –

Pe al apelor vii izvor –

Și-n urmă puțuri și-au săpat,

În care apa nu a stat.”

14Rob cumpărat e Israel,

Sau e, în casă, născut el?”

Atunci, de ce-a ajuns să cadă,

În urmă, Israel drept pradă?”

15„Iată că puii leului

Strigă, mereu, în contra lui.

Plini de furie, ei mugesc

Și țara lui o pustiesc.

Cetățile-i sunt părăsite,

Căci arse-au fost și nimicite.

16Chiar și cei ce-s în Nof aflați

Sau în Tahpanes așezați

Vor năvăli asupra lui

Și în creștetul capului

Au să-l lovească. Însă oare,

17Nu ești tu singurul cel care

Aceste lucruri ți-ai făcut,

Atuncea când tu nu ai vrut

Să Îl urmezi pe Domnul tău,

Cel care te-a ferit de rău

Și care vrut-a să te pună,

Mereu, doar pe o cale bună?

18Acum, ce cauți să te duci

Către Egipt ca să apuci,

Să bei din apa Nilului?

De ce bei apa râului

Ce este în Asiria?

De ce vrei tu, să bei din ea?

19Tu însuți doar, te pedepsești

Și iată, singur te lovești

Cu răutatea ta cea mare

Și necredincioșia-ți tare.

Vei ști, astfel, cât e de rău,

Să-L părăsești pe Domnul tău.

Vedea-vei dar, că nu e bine

Că n-ai avut teamă de Mine.

Așa a spus cel cari, mereu,

E al oștirii Dumnezeu.”

20„De mult, jugul ți-aș fi sfărmat

Și lanțul ți-aș fi dezlegat,

Însă ai zis: „Nu vreau, mereu,

Ca și un rob să slujesc eu!”

Pe orice deal înalt și mare

Și sub copacul cel pe care

Tu l-ai văzut că e-nverzit,

Îndată te-ai și repezit

Și ca o curvă te-ai întins.

21Eu te sădisem, înadins,

Ca pe o vie minunată,

Dintr-un soi bun. Cum, dintr-odată,

Din vie bună, ai putut,

Sălbatic să te fi făcut?

22Chiar dacă cu silitră-apoi –

Sau chiar cu multă sodă – voi

Vă veți spăla, în fața Mea,

Înscrise, tot vor rămânea

Nelegiuirile, mereu,

Zice al vostru Dumnezeu.”

23„Cum poți să zici: „Nu m-am spurcat

Iar după Bali, nu am umblat!”?

Privește-ți urma pașilor

Pe drumurile văilor

Și-n acest fel vei fi putut

Să vezi ce rele ai făcut

Tu, dromaderule, cel care

Te areți iute de picioare

Străbătând depărtările

Și-ncrucișând cărările!

24Pe măgărița din pustie,

Prinsă de-a ei patimă vie,

Cine are să o oprească

Și pofta să nu-și împlinească?

Cei care vor, o și găsesc,

Chiar dacă nu se ostenesc,

Pentru că, iată, toți acei

O vor găsi în luna ei.

25Nu îți lăsa picioarele

Goale, când arde soarele!

Nu îți lăsa gâtul uscat,

Fiind de sete încercat!

Dar zici: „Degeaba! Nu voiesc,

Căci dumnezei străini iubesc.

Ei îmi sunt dumnezeii mei

Și vreau a merge după ei.”

26Așa precum sunt de uimiți

Hoții, când sunt descoperiți,

Mirați vor rămânea, la fel,

Și cei ce sunt din Israel,

Cu împărați, cu toți cei cari

Se află-n neamul lor mai mari,

Cu căpetenii, cu preoți,

Precum și cu prorocii toți.

27Ei, lemnului, i-au spus mereu:

„Iată că tu ești tatăl meu!”,

Iar pietrei i s-au închinat

Zicându-i: Viață, tu mi-ai dat!”

Mi-au întors spatele când bine

Le-a mers și au uitat de Mine,

Dar au strigat, în strâmtorare:

„Te scoală și ne dă scăpare!”

28Dar unde-s ai tăi dumnezei?

Să vină, să te scape ei!

Câte cetăți în Iuda-aveai,

Atâția dumnezei, tu ai.”

29„De ce acuma, căutați,

Cu Mine ca să vă certați?

Credeți că ar avea vreun rost?

Necredincioși, cu toți Mi-ați fost.”

30„Degeaba Eu M-am repezit

Și pe-ai voști’ fii i-am pedepsit,

Căci nimenea, mustrarea Mea,

N-a vrut, în seamă, să o ia.

Sabia voastră i-a mâncat

Pe-ai voști’ proroci, neîncetat,

Ca și un leu nimicitor,

Picat asupra prăzilor.

31O, neam de oameni răi, luați

Seama la Domnul și-ascultați

Cuvântul Lui: „Am fost Eu, oare,

Drept o pustie arzătoare,

Pentru Israel, sau o țară

Plină de-ntunecime-amară?

De ce a zis poporul Meu:

„Slobozi am fost noi, tot mereu,

Și-ntotdeauna ne-a fost bine

Nu vrem ca să venim la Tine!”?

32Mireasa-și uită brâul oare,

Sau fata ale ei odoare?

Dar Eu, de-un timp îndelungat,

Am fost, de-al Meu popor, uitat.

33Ce bine știi să-ți întocmești

Calea, când cauți ce iubești!

Chiar și-n nelegiuire, iată,

Tu știi să te deprinzi, de-ndată.

34Și hainele ți le-ai pătat,

De sângele nevinovat,

Al celor care au căzut,

Fără ca rău să fi făcut,

Pentru că nu i-ai prins furând

Și nici vreo spargere, făcând.

35Și totuși, tu ai cuvântat:

„Iată că sunt nevinovat!

Să se întoarcă, de la mine,

Mânia Lui!” Însă, cu tine,

Am să Mă cert Eu, negreșit,

Căci spus-ai: „N-am păcătuit!”

36De ce, atâta grabă mare,

Ca să îți schimbi a ta cărare?

Iată că din Egipt îți vine –

Cât de curând – a ta rușine,

După cum mai venise ea

Asupră-ți, din Asiria!

37Cu mâinile pe cap, apoi –

De-acolo – o să ieșiți voi,

Căci Domnu-i leapădă pe cei

În cari vă-ncredeți, iar cu ei

Nu veți putea să izbutiți,

În ceea ce voi vă doriți.”