2 Cronici 20 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Biruința lui Iosafat asupra moabiților și amoniților

1Oștirile de Moabiți,

Cu cetele de Amoniți –

La care s-au adăugat

Și Maoniți – s-au îndreptat

Spre a lui Iuda țară-apoi,

Voind să poarte un război,

Cu Iosafat. Soli, i-au trimis,

2Prin cari, în acest fel i-au zis:

„Iată, de dincolo de mare,

Oștire multă va apare.

Din Siria este plecată

Și e-mpotriva ta-ndreptată.

Ea-i la En-Ghedi-aflată dar,

Adică-n Hațațon-Tamar.”

3Cuprins de teamă, Iosafat,

Spre Dumnezeu, s-a îndreptat

Și-un post, în Iuda, a vestit.

4Întreaga țară a venit

Să-L caute pe Dumnezeu.

Atunci, în ceasu-acela greu,

Multe noroade-au fost plecate,

De prin cetățile aflate

În Iuda. Mulți se-nspăimântară

Și spre Ierusalim plecară.

5După ce toți s-au adunat,

În al lor mijloc, Iosafat

S-a dus, în curtea cea pe care

Lăcașul Domnului o are

Și zise către Dumnezeu:

6„Doamne, Tu care-ai fost mereu,

Domn al părinților pe care

Neamul lui Israel îi are,

Oare nu Tu împărățești

Și oare nu Tu stăpânești

Asupra celor care sânt

Pe fața-ntregului pământ?

Nu ești stăpânul tuturor

Mai marilor neamurilor?

N-ai Tu tărie-n mâna Ta,

Încât, nimeni nu-Ți poate sta

În față și să izbutească,

Ție să Ți se-mpotrivească?

7Oare nu Tu i-ai izgonit

Pe-aceia care-au locuit

Această țară minunată,

Cari moștenire a fost dată

Pentru Avram – pe veșnicie –

Și pentru a lui seminție?

Nu erai Tu iubit de el?

N-ai dat țara, lui Israel?

8Al tău popor a locuit

Țara și-n ea a construit

Un sfânt locaș, unde – mereu –

Stă Numele lui Dumnezeu.

După ce Casa s-a-nălțat,

Poporul Tău a cuvântat:

9„Atunci când întâmpla-se-va,

Să vină peste noi – cumva –

Nenorocirea, sabia,

Vreo judecată, foametea

Sau ciuma și veni-vom noi

La sfântul Tău locaș apoi –

Unde-i aflat Numele Tău –

Ca să strigăm, în ceasul rău,

La Tine, stând în fața Ta,

Atunci Tu ne vei asculta

Și-n urmă, mântuire ai,

Pentru al Tău popor, să dai.”

10Ai lui Amon fii s-au unit

Cu cei din neamul Moabit,

Precum și cu ai lor fârtați,

În muntele Seir aflați –

Acolo unde n-ai lăsat,

Poporul Tău, să fi intrat,

Când din Egipt l-ai dezrobit

Și astfel, nu i-a nimicit.

11Acum vor să ne răsplătească,

Venind ca să ne izgonească

Din moștenirea ce ne-ai dat-o

Și-n stăpânire ne-ai lăsat-o!

12Nu ai să-i judeci Tu, pe ei?

Căci noi, acum, suntem acei

Cari, de putere, sunt lipsiți.

Avem doar ochii ațintiți

Spre Tine, Doamne, și-așteptăm

Sprijinul Tău să-l căpătăm!”

13Toată-a lui Iuda adunare

Era aflată în picioare,

În fața Domnului. Erau

Bărbați, pe care-i însoțeau –

La Casa Domnului – atunci

Nevestele, cu ai lor prunci,

Cu fetele și fii lor.

14În mijlocul ăstui popor,

Al Domnului Duh a venit,

Peste cel care s-a numit

Iahaziel – acela care,

Pe Zaharia, tată-l are;

Al lui Benaia, fiu, e el

Și-al lui Matania, la fel.

Din fiii lui Asaf, ieșit

Fusese el, de neam Levit.

15Iahaziel a cuvântat:

„Voi toți care v-ați adunat

Din Iuda, la Ierusalim,

Vrând împreună ca să fim

Aici, la Casa Domnului,

Spre-a cere ajutorul Lui,

Vă rog dar, seama să luați

Și cu atenție-ascultați!

Și tu-mpărate Iosafat

Ascultă ce a cuvântat

Domnul: „Să nu vă-nspăimântați

Și teamă să nu arătați,

Văzând astă mulțime care

S-a strâns în număr foarte mare,

Pentru că nu veți lupta voi,

Ci Eu Mă lupt cu ei, apoi.

16Mâine, întregul vost’ popor

Să iasă împotriva lor,

Pe dealul Țiț. O să-i aflați

Fiind în vale așezați –

Cu toți – lângă pustiu-acel,

Care se cheamă Ieruel.

17Nu trebuie să luptați voi.

Doar așezați-vă apoi,

Pe deal, ca astfel să priviți

Ce izbăvire-o să primiți,

Din partea Domnului. Luați

Seama și nu vă-nspăimântați!

Ierusalime, să n-ai teamă!

Iuda, nici tu, de bună seamă!

Mâine, ieșiți pe deal și-apoi,

Domnul Se va afla cu voi!”

18Când Iosafat s-a închinat

Lui Dumnezeu, a fost urmat

De către-ntreg poporul lui,

Aflat în Casa Domnului.

19Leviții care se vădeau

Că fii de Chehatiți erau,

Precum și cu aceia care

Din Coreiți sunt, din născare,

Îndată glasu-au ridicat,

Pe Domnul, de L-au lăudat.

20Când zorii zilei au venit,

Întreg poporul a pornit

Către Tecoua, pustiu care

Se întindea în depărtare.

Ieșind în față, Iosafat,

Către popor a cuvântat:

„Voi – cei din Iuda adunați –

Cei în Ierusalim aflați,

Nădejde să aveți mereu,

În al nost’ Domn și Dumnezeu,

Căci astfel fi-veți întăriți.

Izbândă o să dobândiți,

Crezând cuvântul Domnului,

Rostit prin toți prorocii Lui.”

21Când împăratul și-a sfârșit

Vorbirea, el s-a învoit

Cu-al său popor, de a luat

Pe câțiva cântăreți, de-ndat’ –

Împodobiți cu haine sfinte –

Pentru a merge înainte,

În fața oștilor, cântând

Și laudă Domnului dând.

În frunte, ei s-au așezat

Și-n felu-acesta au cântat:

„Laudă Domnului, să-I dați!

Necontenit să-L lăudați,

Căci îndurarea Domnului

Ține în veacul veacului!”

22În clipa când s-au înălțat

Cântările ce le-au cântat,

Îndată Dumnezeu a pus

O pândă, care-apoi s-a dus

În contra Amoniților,

În contra Moabiților

Și-n contra celor ce plecară

De la Seir de atacară

Țara lui Iuada. Negreșit,

Dușmanul fost-a nimicit.

23Oștenii de la Moabiți,

Cu Amoniții înfrățiți,

Peste cei care se vădeau

Precum că din Seir veneau,

Cu furie au năvălit

Și-n acest fel i-au nimicit.

Apoi, toți Moabiți-acei

Și Amoniții, între ei,

Porniră să se războiască

Și astfel să se nimicească.

24Când Iuda, dealul, l-a suit

Și spre pustie a privit,

Doar trupuri moarte a văzut,

Pe-al său întins, că au zăcut.

Cei care-au vrut să-l nimicească

Pe Iuda și să-i cucerească

Țara, cu toții au pierit,

Căci Dumnezeu i-a nimicit.

25Poporul – și cu Iosafat –

S-a dus și, prăzi, a adunat.

Mari bogății, pe câmp, erau;

Și lucruri scumpe se găseau.

Atâtea fost-au adunate,

Încât – pentru-a fi duse toate –

Trei zile-n șir au trebuit,

Iudeii, ca să fi trudit.

26A patra zi, s-au adunat

Poporul și-al său împărat,

În valea care s-a numit

Beraca. Numele primit

De către valea ‘ceea mare,

Înseamnă „Binecuvântare”.

Poporu-n vale adunat,

Pe Domnu-a binecuvântat

Și de aceea – negreșit –

Beraca, valea s-a numit.

Numele-acesta i-a rămas

Până acum, în acest ceas.

27Către Ierusalim – ‘napoi –

Cu Iosafat în frunte-apoi,

Plecară toți, căci Dumnezeu

I-a izbăvit în ceasul greu,

Făcând tristețea să le fie

Schimbată-n mare bucurie.

28Când în Ierusalim intrară,

Spre Casa Domnului plecară,

În sunetul trâmbițelor,

Harfei și alăutelor.

29Groaza lui Dumnezeu venise,

Din ceruri, și învăluise

Împărățiile pe care

Țara lui Iuda-n jur le are.

Toți oamenii se-nspăimântară

În clipa-n care ei aflară

Că Dumnezeu a fost Acel

Cari, pentru neamul Israel,

Cu toți vrăjmașii a luptat.

30În timpu-n care Iosafat,

În Iuda, a împărățit,

De liniște s-a-nvrednicit,

Căci la hotare, Dumnezeu,

Pace-i dăduse, tot mereu.

Sfârșitul domniei lui Iosafat

31În vremea-n care Iosafat

Ajunse-n Iuda împărat,

Treizeci și cinci de ani făcuse.

El, douăzeci și cinci, șezuse

Ca domn, chiar în cetatea care,

Ierusalim, drept nume, are.

Azuba fost-a a lui mamă,

Iar tatăl ei, Șilhi, se cheamă.

32În toată viața – Iosafat –

Pe al său tată, l-a urmat

Și tot mereu, el a făcut

Ce-I era Domnului plăcut.

33Totuși, ‘nălțimile aflate

În țara, au mai fost păstrate.

N-a fost lipit al său popor,

Din inimă, de Domnul lor,

De Dumnezeul Cel pe care,

Neamul lui Israel Îl are.

34Dar toate câte-au fost făcute

De Iosafat, au fost trecute

În cărțile pe cari le scrise

Cel care, Iehu, se numise.

Iehu era acela care,

Drept tată, pe Hanani-l are.

Și în cuprinsul cărților

Ce sunt ale-mpăraților

Cari la domnie au venit

Și-n Israel au stăpânit,

E prinsă cartea amintită,

Care de Iehu-i ticluită.

35După aceea, Iosafat,

Cu cel cari fost-a împărat

În Israel – cu-acela care,

Ahazia, drept nume are

Și se vădea nelegiuit –

Ajunse-apoi de s-a unit.

36Unirea lor s-a întâmplat

În acel timp, căci Iosafat,

La Ețion-Gheber, a vrut

Corăbii, ca să fi făcut,

Cu care el ar fi voit

S-ajungă-n Tarsis, negreșit.

37Eliezer – acela care,

Părinte, pe Dodava-l are,

Cari din Mareșa se trăgea

Și drept proroc se dovedea –

Merse până la Iosafat

Și-n acest fel a cuvântat:

„Iată, pentru că te-ai unit

Cu-Ahazia și-ai construit

Corăbiile cele noi,

Tot ceea ce-ați construit voi,

De Domnul, fi-va nimicit.”

Așa precum a prorocit

Eliezer, s-a întâmplat,

Pentru că Domnul a sfărmat

Corăbiile – cum a spus –

Și-astfel, la Tarsis, nu s-au dus.