1 Samuel 2 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Cântarea Anei

1Rugându-se, Ana a spus:

„În Dumnezeul Cel de Sus,

Se bucură inima mea.

Prin El, putere voi avea.

Puterea mea, El a-nălțat-o

Și nimeni n-a mai clătinat-o.

Gura mi s-a deschis, pe dată,

Contra vrăjmașilor, căci iată,

Se bucură sufletul meu,

De sprijinul lui Dumnezeu.

2Nimeni nu este, pe pământ

La fel cu e Domnul, de sfânt.

Alt Dumnezeu – la fel ca Tine –

N-a fost și nu va fi, știu bine.

Nu-i stâncă, precum e, mereu,

Al nostru Domn și Dumnezeu.

3Luați dar, seama, fiecare:

Nu mai vorbiți, cu îngâmfare,

Și nici cuvinte de mândrie –

În gură – să nu vă mai fie!

Căci Domnul e un Dumnezeu

Care cunoaște tot, mereu.

Și orice faptă săvârșită,

În fața Lui e cântărită.

4Iată că arcul celor tari

S-a sfărâmat, iar acei cari

Se arătau slabi la vedere,

Acum încinși sunt, cu putere.

5Cei cari sătui s-au arătat,

Acuma s-au închiriat

Pentru ca pâine să primească.

Cei ce-au ajuns să flămânzească

Se odihnesc acuma, iată.

Cea care stearpă-a fost odată,

De șapte ori naște acum.

Cea care, pe al vieții drum,

Cu mulți prunci fost-a dăruită,

Acuma șade lâncezită.

6Domnul e Cel care omoară,

Tot El învie, El pogoară

Către a morții locuință

Și-apoi, tot El are putință

Să scoată – dacă vrea – afară.

7Domnul înalță și coboară,

El este Cel ce sărăcește,

Precum și Cel ce-mbogățește.

8Din pulbere – de-i e pe plac –

El îl ridică, pe sărac.

Pe cel ce e lipsit apoi,

El îl înalță din gunoi,

Să-l pună-alături de cei cari

Se-arată precum că sunt mari,

Și-i dă un scaun de domnie –

De slavă plin – ca să îi fie

Drept moștenire minunată;

Căci ai pământului stâlpi – iată –

Sunt numai ai lui Dumnezeu,

Iar lumea stă, pe ei, mereu.

9El, pașii oamenilor Săi,

Îi va păzi, pe-ale lor căi;

Însă cei răi sunt nimiciți

Și-n întuneric risipiți.

Căci omul n-o să biruiască

Doar prin puterea-i omenească.

10Cei cari sunt ai lui Dumnezeu

Vrăjmași, vor tremura mereu,

Căci din înaltul cerului,

Va arunca tunetul Lui,

Asupra lor. Vor fi chemate –

În fața Lui – și judecate

Chiar și acelea care sânt

Margini, pentru acest pământ.

Putere, El a revărsat,

Mereu, peste-al Său împărat

Și-apoi a Unsului tărie

‘Nălțată-n veci, are să fie.”

11La Rama, s-a întors Elcana,

Căci el o însoțea pe Ana.

Pruncul, la Eli, rămăsese –

Așa cum Ana promisese –

Să crească-n fața Domnului

Și să rămână-n slujba Lui.

Răutatea fiilor lui Eli

12Fii lui Eli, răi, erau.

Pe Domnul, nu Îl cunoșteau.

13Preoți erau, pentru popor,

Dar rea era purtarea lor.

Atunci când cineva venea

La Domnul și Îi aducea

O jertfă spre a-I fi-nchinată,

Preoți-și trimiteau, îndată,

Sluga, când carnea se fierbea.

14Cu el, argatul aducea

O furculiță anumită –

Având trei coarne – pregătită

Doar pentru jertfe. Când venea

Sluga cu ea, se-apropia,

Vârând-o în cazanul mare,

Tigaie, oală, sau căldare,

Și tot ceea ce ea prindea,

Al preotului se vădea.

Copiilor lui Israel,

Mereu, li se făcea la fel,

De câte ori ei se suiau

La Silo, jertfe de dădeau.

15Până când nici nu se ardea

Grăsimea jertfelor, venea

Argatul preotului, care

Cerea, cu îndrăzneală mare,

Parte din jertfa omului,

Adusă-n cinstea Domnului:

„Dă, pentru preot, carnea care

Trebuie pusă la frigare!

De carne fiartă, să n-audă,

Căci el dorește carne crudă!”

16Iar dacă omul răspundea:

„Poți ca să iei ce-ți va plăcea,

După ce ard grăsimea”, el –

Adică slujitoru-acel –

Zicea îndată: „Nicidecum!

Să îmi dai partea chiar acum!

Să faci așa precum eu vreau,

Căci altfel, cu de-a sila iau!”

17Tineri-aceștia, negreșit,

Păcate multe-au săvârșit

Față de Domnul, ne-ncetat,

Pentru că ei au arătat

Cum că nesocotesc, mereu,

Darul adus, lui Dumnezeu.

Samuel în slujba Domnului

18Copilul Samuel creștea

Și-n fața Domnului slujea.

Un mic efod, el a avut,

Care era, din in, făcut.

19A sa măicuță îi făcea

O mantie și i-o dădea,

În fiecare an, o dat’,

Când se ducea cu-al ei bărbat,

Ca să dea jertfa cuvenită

Ce-i după Lege rânduită.

20Preotul Eli – pe Elcana

Și pe a lui soție, Ana –

I-a binecuvântat și-a spus:

„Să facă Domnul Cel de Sus,

Ca prunci să ai cu-a ta soție,

Și-nlocuit, astfel, să fie

Fiul pe cari l-a-mprumutat

Ea, Domnului, cum a jurat.”

Ana, cu al ei soț, apoi,

Au mers acasă, înapoi.

21Când Ana fost-a cercetată

De Domnul, iar, însărcinată,

Rămase ea și a născut

Trei fii. În urmă, a avut

Și două fiice, negreșit.

Iar Samuel, necontenit,

Creștea în fața Domnului,

Fiind, mereu, pe placul Lui.

Eli își mustră copiii

22Eli era, pe-al vieții drum,

Bătrân și-aflase-abia acum

Ce fel de rele săvârșeau

Ai săi fii, și cum se purtau

Cu oamenii din Israel.

De-asemeni, mai aflase el,

Că cu femei ei se culcau –

Ce cele cari afar’ slujeau –

În față, chiar la ușa care,

Al întâlnirii cort o are.

23Eli, la sine, i-a chemat

Pe ai săi fii și-a întrebat:

„De ce, astfel de lucruri rele,

Ați făcut voi? Căci despre ele,

Întreg poporul mi-a vorbit.

24Copiii mei, ce-am auzit

Spunându-se de voi, mereu,

Nu e de bine. Cum văd eu,

Prin ceea ce ați săvârșit,

Făcut-ați de-a păcătuit

Întreg poporul Domnului.

25Când împotriva omului,

Un alt om are să greșească –

Adică să păcătuiască –

Cel care a păcătuit

Are să fie – negreșit –

De către Domnul, judecat

Și plată își va fi luat.

Dar dacă omul se vădește,

Cum că, mereu, păcătuiește

Chiar împotriva Domnului,

Cine va fi sprijinul lui –

Ca să se roage pentru el –

Să capete iertare-astfel?”

Dar fiii săi n-au ascultat,

De sfaturile ce le-a dat,

Pentru că Domnul a voit

Să îi omoare, negreșit.

26Tânărul Samuel creștea

Și-n fața Domnului ședea,

Fiind plăcut de toți, mereu:

De oameni și de Dumnezeu.

Vestirea pedepsei împotriva casei lui Eli

27Un om al Domnului s-a dus,

La Eli și așa i-a spus:

„Așa vorbește Dumnezeu:

„Nu M-am descoperit dar Eu,

Pentru a tatălui tău casă,

Mai înainte ca să iasă

Din a Egiptului robie?

28Eu l-am adus, la preoție,

Atunci când l-am ales pe el,

Din toți fiii lui Israel.

Mereu – tămâie – trebuia

Să ardă, înaintea Mea,

Slujind pentru altarul Meu.

Atuncea, dăruit-am Eu –

Pentru a tatălui tău casă –

Jertfele toate ce le lasă

Israeliții și-s menite

A fi, de flăcări, mistuite.

29De ce călcați acuma oare,

Jertfele Mele, în picioare?

De ce călcați daruri ce sânt

Aduse la locașul sfânt,

După poruncile-așezate

Și după legile lăsate?

Dar cum se face că-ndrăznești

Ca pe ai tăi fii să-i cinstești

Cu mult mai mult, decât pe Mine,

Ca să vă meargă vouă bine,

Ca să mâncați pe săturate,

Din roadele întâi luate,

Să vă-ngrășați pe nesimțite,

Din lucrurile dăruite

De către-al Meu popor, mereu?

30De-aceea iată, Dumnezeu –

Cel care-i Domn în Israel –

Vorbește-acum, în acest fel:

„Spusesem că și casa ta –

Și a tatălui tău – vor sta

În fața Mea, umblând mereu,

Numai după cuvântul Meu.”

Dar iată, Domnu-acuma vine,

Zicând: „Departe e de Mine,

Lucrul acesta! Eu găsesc

Căci trebuie să îi cinstesc

Pe cei cari, cinste, Îmi arată!

Dispreț doar, voi avea, pe dată,

Față de cei ce se vădesc

Precum că Mă disprețuiesc.

31Iată că vine – încurând –

O vreme anumită, când

Al tău braț are-a fi tăiat.

Îndată, el va fi urmat

De către brațul cel pe care

Casa tatălui tău îl are.

Astfel, în vremea ce-o să vie,

Să știi că nu o să mai fie

Nici un bătrân, în casa ta.

32În sfântul Meu locaș, va sta

Acela cari, potrivnic ție,

Vedea-vei că are să-ți fie;

Iar Israelul, copleșit,

Are să fie – negreșit –

Cu bunătăți nenumărate,

Care, de Domnul, vor fi date.

Nici un bătrân – tu vei vedea –

În casă, nu vei mai avea.

33Doar unul, la altarul Meu –

Dintre ai tăi – lăsa-voi Eu.

Pe ai voști ochi o să-i topească

Durere ce o să se nască

Din acest fapt, și-o să urmeze

Ca sufletul să vă-ntristeze.

34Iată dar semnul stabilit –

Semn care este hărăzit

Pentru cuvintele rostite –

Ca tu să știi că împlinite

Ele vor fi: astfel, cei doi –

Hofni și Fineas – amândoi

Au să dispară într-o zi

Și fără fii, te vei trezi.

35Am să-Mi așez – neîndoios –

Apoi, un preot credincios,

Să-i placă sufletului Meu

Și inimii Mele, mereu.

Îi fac o casă stătătoare,

Și va umbla, fără-ncetare,

Doar înaintea Unsului

Care va fi al Domnului.

36Apoi, oricine va mai sta,

În viață dar, din casa ta,

În fața lui o să se-nchine

Pân’ la pământ și-o să suspine

După un ban de-argint măcar –

Sau pentr-un colț de pâine doar –

Zicând: „Îndură-te de mine,

Și fă-mi, te rog, un mare bine,

Punându-mă în preoție –

În orice slujbă o să fie –

Să pot să am și azi și mâine,

Măcar un colț micuț de pâine.”