Proverbe 15 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Răspunsul blând stinge furia;

Cel aspru ațâță mânia.

2Limba-nțeleptului știință

Împarte, cu bunăvoință;

Dar cei nesocotiți – se știe –

Împroașcă-n jur doar nebunie.

3Prezenți, ochii lui Dumnezeu,

În orice loc vor fi, mereu;

Nimeni – bun, rău – de a Sa față,

Ascuns nu este. Pom de viață,

4O limbă dulce se vădește;

Dar multe suflete zdrobește

O limbă care e stricată.

5Netotul doar dispreț i-arată

Tatălui său care ar vrea

Învățătură să îi dea;

Acela însă e deștept

Și tot mereu mai înțelept,

Care ia seama la mustrare.

6Neprihănitul belșug are;

Dar omul care este rău,

Se tulbură-n venitul său.

7Cel înțelept știință are

Să semene; însă cel care

Nesocotit e, ia drept plată

Numai o inimă stricată.

8Luată-i jertfa răului,

Drept scârbă-n fața Domnului;

Lui Dumnezeu îi e plăcută

Doar rugăciunea ce-i făcută

De oamenii neprihăniți.

9Numai aceia sunt iubiți,

Ce caută neprihănire;

Dar calea, celui rău din fire,

Îi e urâtă Domnului.

10Cel care lasă calea Lui,

E aspru pedepsit; la fel

Se va-ntâmpla și cu acel

Care mustrarea o urăște:

Pe-acela moartea îl lovește.

11Ținutul morții de-i știut,

Dacă Adâncu-i cunoscut

Și-i gol în fața Domnului,

Cu-atât mai mult, a omului

Inimă fi-va cunoscută

De Cel de care-a fost făcută.

12Cel cari batjocuri a lucrat,

Nu-i place să fie mustrat;

De-aceea nu-i plac cei deștepți

Și nu merge la înțelepți.

13Inima veselă lucrează

Și fața o înseninează;

Când inima s-a întristat,

Și duhul e îngândurat.

14Cei pricepuți cată știință,

Sporindu-și a lor cunoștință;

Dar nebuniei, îi va cere

Omul nesocotit, plăcere.

15Viața celui nenorocit

Doar grea va fi, necontenit;

Când inima e mulțumită,

Omul, o viață fericită,

Are să ducă ne-ncetat,

Ospăț fiindu-i, necurmat.

16Mai bun îi este omului,

Puțin, cu frica Domnului,

Decât averea dobândită,

De tulburare însoțită.

17Mai bun e prânzul încropit

Doar din verdețuri și-nsoțit

Cu dragoste și udătură,

Decât boul cel gras, cu ură.

18Omul cari iute izbucnește,

În juru-i, certuri doar stârnește;

Cel care-ncet e la mânie,

Să potolească cearta, știe.

19Hățiș de spini – află acum –

Este al leneșului drum;

Drumul celui neprihănit

Întotdeauna-i netezit.

20Fiu-nțelept are să fie,

Pentru-al său tată, o mândrie;

Nesocotitul dovedește

Că mama își disprețuiește.

21Pentru cel prost, o bucurie,

Îi este a sa nebunie;

Dar cel care e înțelept,

Va merge doar pe drumul drept.

22Planuri, nicicând, nu izbutesc,

De-s lipsă cei ce chibzuiesc;

Dar izbutesc când sunt mulți sfetnici

Care se dovedesc că-s vrednici.

23Omul e bucuros când poate,

Singur, răspuns să dea, la toate;

Și ce bună-i vorba rostită

Tocmai la vremea potrivită.

24Pe calea vieții este dus

Cel înțelept, mereu mai sus,

Și e ferit al său picior

De locuința morților –

De acel loc primejdios

Aflat în părțile de jos.

25Pe cel ce-i mândru și pe-ai lui

Îi surpă mâna Domnului;

Dar ale văduvei hotare

Le întărește-al Său braț tare.

26E gândul rău al omului,

Urât în fața Domnului;

Plăcute-n fața Celui Sfânt,

Doar vorbe prietenoase sânt.

27Celui avar câștigu-i place,

Și-n casă tulburare face;

Dar cel cari mita o urăște,

Acela viață dobândește.

28Neprihănitul s-a gândit

Și-abia pe urmă a vorbit;

Cei răi au să se năpustească,

Cu răutăți ca să stropească.

29Domnul mereu se-ndepărtează

De cei cari pentru rău lucrează;

Însă acei ce sunt curați,

În rugăciune-s ascultați.

30Privirea, cu prietenie,

Dă inimilor veselie;

Veștile bune-au întărit

Oasele care-au obosit.

31Urechile ce iau aminte

La înțeleptele cuvinte

Care spre viață sfătuiesc,

Acelea veșnic locuiesc

În mijlocu-nțelepților.

32Acel care mustrărilor

Întoarce spatele, vădește

Că sufletu-și disprețuiește;

Cel cari mustrări va asculta,

Pricepere va căpăta.

33Frica de Dumnezeu învață

Înțelepciunea și dă viață;

Smerenia cinste dobândește

Și-n fața slavei ea pășește.