Ieremia 48 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Iată cuvântul Domnului

Ce a fost spus Moabului:

„Domnul oștirilor – Acel

Ce-i Dumnezeu în Israel –

Așa a zis: „Vai Nebo! Vai!

Căci iată, cruntă soartă ai!

Tot Nebo este pustiit.

E de rușine-acoperit,

În lung și-n lat, ținutul lui –

Al Chiriataimului –

Pentru că el este luat.

Cetatea lui s-a dărâmat.

Cetatea lui a fost zdrobită

Și de rușine-acoperită!

2S-a dus fala Moabului

Și toată măreția lui,

Căci la Hesbon se uneltește

Și-a lui pieire se gătește:

„Haideți dar, ca să năvălim

Asupră-i și să-l nimicim!”

„Madmenule, nu ești scutit,

Pentru că fi-vei nimicit,

Căci încurând sabia vine

Și se repede peste tine!”

3De la Horonaim pornesc

Strigăte care se vădesc

Doar de prăpăd și nimicire!

4Moabu-i șters de peste fire,

Căci e zdrobit. Chiar și cei care

Sunt mici în el, nu au scăpare.

5Plânset e-n lungul drumului

Suișului Luhitului

Și strigăt de durere mare

Răsună, fără încetare,

În lungul pogorâșului

Ce-i al Horonaimului,

Din pricină că nimicirea

Căzut-a peste toată firea!”

6Fugiți și viața vă scăpați,

Ca niște dezrădăcinați

Ce-s nevoiași, fără de țară,

Și caută ca să nu piară,

Într-un pustiu adăpostiți!

Grăbiți-vă dar, și fugiți!

7Pentru că tu te-ai încrezut

În faptele ce le-ai avut

Și-n ale tale visterii,

Ajunge-vei robit să fii.

Aceeași soartă va avea

Chemoșul de asemenea,

Căci rob va fi, cu-ai săi preoți,

Precum și cu mai marii toți.

8Pustiitorul se abate

Și va lovi orice cetate.

Din fața lui, nici una n-are

Nici o putință de scăpare.

Valea-i cuprinsă de pieire,

Iar pe câmpie-i nimicire,

Căci totul fi-va împlinit

După cum Domnul a vestit.

9Aripi să-i dați Moabului,

Să plece-n zbor! Ținutul lui

Se va preface în pustie,

Căci nimicite au să fie

Cetățile și nimenea,

În ele, nu va mai ședea.

10Să fie blestemat cel care

Va împlini, cu nebăgare

De seamă, lucrul Domnului!

Cuvintele blestemului

Să îl ajungă pe acel

Cari, sabia, de la măcel,

Și-o va opri! Netulburat,

11Din tinerețea lui, a stat

Moabul și s-a odihnit

Pe drojdiile lui, ferit.

Nu se temea, căci niciodat’,

El, dintr-un vas, n-a fost turnat

În altul, pentru că-n robie

Nu a ajuns dus ca să fie.

De-aceea, gustul și-a păstrat

Și-al său miros nu s-a schimbat.”

12„Dar iată, zile-s pregătite” –

Domnul a zis – „când voi trimite

Oameni care să-l pustiască

Și-ale lui vase să golească.

Când au să vine zilele,

Îi vor plezni burdufele.

13Moabul fi-va rușinat

Și de Chemoș va fi urmat,

Căci vor păți ca Israel

Cari se-ncrezuse în Betel.

14Cum de puteți zice apoi:

„Gata de lupă, suntem noi!”?

15Moabu-i nimicit acum

Iar ale lui cetăți sunt fum.

Întreaga-i tinerime, iată,

S-a prăbușit înjunghiată,

Așa precum a cuvântat

Cel care este Împărat

Iar Numele-I nepieritor

Este de „Domn al oștilor”.”

16„Vine-a Moabului pieire!

Vine a lui nenorocire!

17Bociți-l voi ce vă aflați,

Jur împrejuru-i, așezați.

Bociți-l voi toți cei din lume,

Care cunoașteți al său nume!

Bociți-l dar, neîncetat,

Zicând: „Vai, cum a fost sfărmat

Acest toiag de cârmuire

Ce stătea tare, peste fire!”

18„Pogoară-te, plină de jale

Și din locașul slavei tale,

Stai jos, pe un pământ uscat,

Tu, cea care te-ai arătat

A fi locuitoarea lui

Și fiică a Dibonului!

Pustiitorul a pornit –

Acela ce a pustiit

Moabul – iată-l dar, că vine

Și te lovește și pe tine!

Cetățile tale-ntărite,

Cu toate, fi-vor nimicite!

19Pe drum să ieși și să pândești,

Acum, tu care locuiești

În Aroer! Întreabă dar,

Pe cel care este fugar

Și de pieire a scăpat:

„Hai spune, ce s-a întâmplat?”.

20E de rușine-acoperit

Moabul, căci este zdrobit.

Gemeți, strigați, vă tânguiți,

Iar în Arnon apoi, vestiți

Cum că Moabu-i pustiit!

21Iată, pedeapsa a venit

Și peste țara din câmpie.

Holonul a ajuns să fie

Lovit. Iahațul a luat

Pedeapsă, iar apoi Mafat.

22La rând, Dibonul a venit,

Nebo mai fost-a pedepsit,

Urmat de Bet-Diblataim,

23Apoi de Chiriatiarim,

Cu Bet-Gamul. A fost lovit

Și Bet-Meonul, negreșit.

24Nici Cheriotul n-a scăpat,

Fiind de Boțra-apoi urmat

Și de cetățile pe care

Țara Moabului le are,

Fie că fost-au depărtate

Sau că erau apropiate.

25Frântă-i tăria cea pe care

Țara Moabului o are,

Iar al ei braț a fost zdrobit

De către Domnul, negreșit.”

26„Hei! Voi, cu toți, să căutați

Ca pe Moab să-l îmbătați,

Pentru că el a îndrăznit,

Acum, să se fi semețit,

Fiind în contra Domnului!

Pentru nelegiuirea lui,

Moabul să se prăvălească,

S-ajungă să se tăvălească

În vărsătura lui și-astfel,

De râs s-ajungă a fi el!

27Nu a ajuns de râsul tău,

Și Israel cu neamul său?

A furat, oare, înadins

Și printre hoți el a fost prins,

Încât tu ai ajuns să dai

Din cap, mereu, atunci când ai

Prilejul, căci ai auzit

Că despre el s-a povestit?

28Cetățile, le părăsiți

Și-n stânci, plecați să locuiți!

Voi, cei cari în Moab v-aflați,

Ca porumbeii vă purtați!

Vă faceți cuib, asemeni lor,

Pe marginea peșterilor!

29Cunosc marea înfumurare,

Pe cari mândrul Moab o are.

Am auzit de fudulia,

De semețire, de trufia

Pe care veșnic le arată

Inima lui cea îngâmfată.”

30„Cunosc”, a zis Domnul, „că are

Nemărginită-nfumurare

Și lauda pe care-o poartă,

Deși e doar fală deșartă.

Eu îl cunosc și pot să zic

Că-i știu și fapta de nimic.”

31Pentru Moab, gem și jelesc.

Pentru cei care locuiesc

În Chir-Hares, suflarea toată

Numai suspine o să scoată.

32Vie, în Sibma așezată,

Decât e Iaezerul, iată,

Mai mult, pe tine-acum te-am plâns.

Tu, ramurile, ți-ai întins

Departe, dincolo de mare,

Până la Iaezer, în zare.

Asupra ta, s-a aruncat

Pustiitorul. Te-a călcat

Tocmai la strânsul roadelor

Și la culesul viilor.

33Astfel, pierit-a bucuria

Și dispărut-a veselia

Din câmpurile roditoare,

Din țara cea scăldată-n soare,

Ce este a Moabului.”

„Secat-am vinul teascului” –

Spusese Domnul. „Nimenea,

Să calce-n teasc, nu va putea,

Cu strigăte de veselie,

Pentru că-n țară au să fie

Doar țipetele de război.

34De la Hesbon se-aud apoi,

Strigăte mari, pe orice cale,

Răsunând pân’ în Eleale.

Ale lor glasuri se-aud dar,

Pân’ la Iahaț. De la Țoar,

Până-n Horonaim pătrund,

Și alte glasuri le răspund

De la Eglat-Șelișia,

Căci apele ce le avea

Nimrimu-n vremile trecute,

Într-un pustiu, sunt prefăcute.”

35Domnul a zis: „Iată, voiesc –

Azi – cu Moabul s-o sfârșesc!

Să-nchei cu cel ce se ducea

Pe înălțimi și îi jertfea

Tămâie unui dumnezeu,

Pe care îl cinstea mereu.

36Când de Moab își amintește,

Ca și un fluier se jelește

Inima, tristă, pentru el.

Pentru Chir-Heres, e la fel:

Ca și un fluier, inima,

Cântul de jale, și-l urma,

Pentru cei care se vădesc

Cum că acolo locuiesc

Și pentru-averile avute

Care acuma sunt pierdute.

37Rase sunt capetele toate,

Iar bărbile au fost tăiate.

Coapsele se-nfășoară-n sac.

Pe brațe, tăieturi se fac,

Care de jale se vădesc.”

38„Doar bocetele stăpânesc

Pe-acoperișurile-aflate

În a Moabului cetate

Și în piețe, ne-ncetat,

Pentru că Eu am sfărâmat

Moabul, ca pe vasul care

E de nimic, căci preț nu are” –

Spusese Domnul. „M-am uitat

39Și-ntreg Moabu-i sfărâmat!

Gemeți cu toți, neîndoios!

Iată dar, cât de rușinos,

Moabu-ntoarce al său spate!

Moabul, să ajungă, poate,

De râs, de pomină și-ocară

Printre cei cari îl înconjoară.”

40Când la Moab S-a referit,

Domnul, în ăst fel, a vorbit:

„Așa după cum știm că zboară

Un vultur, iată bunăoară,

Precum că și al său vrăjmaș

Pornește din al lui sălaș:

Aripile și le întinde

Și-ntreg Moabul îl cuprinde!

41Nici Cheriotul n-a scăpat

Pentru că și el e luat.

Cetățile cele-ntărite

Fost-au, cu toate, cucerite,

Iar inima străjerilor

Din al Moabului popor

Este ca a unei femei

În ceasul chinurilor ei,

Când prinsă-i de dureri pe care

Doar vremea facerii le are.

42Moabul fi-va nimicit,

Pentru că el s-a semețit

În contra Domnului. Astfel,

Nu va mai fi, un popor, el.

43Groapa, cu laț și groază vine

Ca să te-nghită și pe tine,

Locuitor care-ai șezut

În al Moabului ținut.

44Cel cari de groază a fugit,

Cade în groapă, negreșit.

Cel cari din ea s-a ridicat,

Sigur, de laț n-a mai scăpat.

Căci Eu, să vină, am făcut,

Peste-al Moabului ținut

Și peste toți oamenii lui,

Anul pedepsei Domnului.”

45„Fugarii se opresc, sfârșiți,

Căci de putere sunt sleiți

Și adăpost cată-n zadar,

Sub al Hesbonului umbrar.

Dar din Hesbon iese un foc.

Din al Sihonului mijloc,

O flacără a mistuit

Case, apoi a înghițit

Hotarele ținutului

Ce este al Moabului

Și creștetele celor care

Se fălesc doar, fără-ncetare.”

46„Moabule, e vai de tine!

Poporul cari de Chemoș ține,

Ajuns-a de a fi pierdut.

Nimic nu mai e de făcut,

Căci fiii ce i-ai zămislit,

Prinși de război s-au pomenit.

De-asemenea, fiicele tale

Mânate-au fost pe-aceeași cale.

47Însă în vremea de apoi,

Îi voi aduce înapoi

Pe toți fiii Moabului

Precum și pe fiicele Lui.”

Așa va fi căci, negreșit,

Domnul e Cel care-a vorbit.

Aceasta e o judecată

Cari spre Moab e îndreptată.