Isaia 25 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1O, Doamne, al meu Dumnezeu,

Pe Tine Te înalț, mereu!

Numele Tău, neîncetat,

De mine fi-va lăudat,

Căci mari lucrări ai săvârșit.

Planuri mărețe ai urzit

Mai dinainte, și-ai vegheat

Asupra lor, neîncetat,

Înfăptuite ca să fie,

La timp și cu credincioșie.

2Căci Babilonul, am văzut

Că-n dărmături l-ai prefăcut.

Morman de pietre a rămas

Din el, în acest ultim ceas,

Căci cetățuia întărită

E o ruină părăsită.

Iată, cetatea minunată –

Cetatea cari a fost odată,

Cetate a străinilor –

E, spre mirarea tuturor,

Din temelie, nimicită

Și nu va fi, din nou, zidită.

3De-aceea Doamne, Te slăvesc

Popoarele și Te măresc,

Iar orice neam – de bună seamă –

De Tine știe să se teamă.

4Căci Tu ai fost loc de scăpare,

Pentru cel cari – putere – n-are

Și pentru cel nenorocit.

Un adăpost Te-ai dovedit,

În care oamenii se-adună

În vremurile de furtună.

Ești un umbrar cari izbăvește

De arșița ce dogorește.

Iată, suflarea cea pe care

Omul asupritor o are,

Drept vijelie se vădește,

Care în ziduri greu lovește.

5Așa precum e domolită

Căldura care-i izbucnită

Într-un pământ ce e încins,

La fel și Tu, Doamne, ai stins

Zarva străinilor, în țară.

Cum e căldura cea de vară

Înăbușită de un nor,

Ale asupritorilor

Cântări de biruință, iată,

Și ele fost-au, dintr-odată,

Înăbușite. Nu mai sânt,

Nu mai răsună al lor cânt.”

6Acum, Domnul oștirilor

A pregătit popoarelor,

Pe acest munte, ospăț mare,

Unde primi-vor fiecare,

Bucate bune și gustoase,

Pline de măduvă, miezoase.

De vinuri vechi și limpezite,

Acestea fi-vor însoțite.

7De Domnul, pe-acest munte, iată,

Are să fie-nlăturată

Marama ce acoperea

Popoare și cari le-nvelea

Pe neamurile care sânt

Pe fața-ntregului pământ,

8Căci nimicită o să fie

Moartea, atunci, pentru vecie,

Iar lacrimile fețelor

Șterse vor fi. Al Său popor

Are să scape de povara

Pe care i-o dădea ocara

Ce o purta necontenit,

Pentru că Domnul a vorbit.

9În acea zi, când se adună,

Poporu-ntreg are să spună:

„Acesta este Dumnezeu,

În cari ne-am încrezut mereu,

Ca mântuire să primim!

Acum, hai să ne veselim

În mântuirea cea pe care

A dat-o pentru fiecare!

10Iată că mâna Domnului

Șade asupra muntelui.

Moabul, însă, e călcat,

Precum un pai, neînsemnat,

În bălegar a nimerit

Și de picioare e zdrobit.

11Din mijlocul băltoacelor,

Își va întinde, rugător,

Mâinile lui, ca să se scoată,

Asemeni celui cari înoată;

Dar Domnu-i spulberă mândria

Și-i nimicește dibăcia.

12El surpă tot ce-ai înălțat

Și la pământ este culcat

Zidul pe care l-ai făcut,

Căci în țărână-i prefăcut!”