Ioan 6 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Înmulțirea pâinilor

1Iisus plecă, după aceea;

Trecând marea, din Galileea,

Ajunse-n alta – în cea care

E, a Tiberiadei, mare.

2O gloată mare L-a-nsoțit,

Văzând cum i-a tămăduit

Pe suferinzi, semne făcând,

Pe toată lumea minunând.

3Iisus, pe munte, S-a urcat,

De ucenicii Săi, urmat.

4Era în preajma Paștelor,

Spre praznicul Iudeilor.

5Iisus, spre gloată, a privit

Și-apoi, lui Filip, i-a vorbit:

„De unde, oare, cumpărăm,

Pâine, mulțimii, să o dăm?”

6Domnul așa a întrebat,

Fiindcă doar l-a încercat,

Pe Filip, pentru că știa,

Ce fel de gânduri, el avea.

7Filip a zis, privind la ei:

„Pâine, de două sute lei,

De vom lua, la aste guri,

N-ajunge – chiar de, firmituri,

O să le dăm, la fiecare –

Căci gloata este foarte mare.”

8Alt ucenic, Andrei numit –

Frate cu Petru – a vorbit:

9„Este, aici, un băiețel.

Are cinci pâini, de orz – la el –

Și doi pești; însă, ce sunt toate

Aceste lucruri, pentru gloate?”

10Atunci, a zis Domnul Hristos:

„Puneți, pe oameni, să stea jos!”

O iarbă, deasă, învelea,

Acel tăpșan. Gloata ședea,

Pe jos, precum i se spusese.

Mulțimea care se strânsese

Și-nfometată-atunci era,

Cinci mii de inși – cam – număra.

11Iisus, pâinile, le-a luat,

Ochii – spre cer – Și-a ridicat,

Iar după ce a mulțumit

Lui Dumnezeu, le-a împărțit

La ucenici, ca să le dea,

Mulțimii care, jos, ședea.

La fel, cu peștii, a făcut,

Dând fiecărui, cât a vrut.

12După ce toți s-au săturat,

Pe ucenici, i-a îndemnat:

„Strângeți fărâmele rămase.”

13Douăsprezece coșuri – rase –

Cu firmituri, au ridicat,

Când sfârși gloata, de mâncat.

14Oameni-acei, când au văzut,

Minunea care s-a făcut

Atunci – sub ochii lor – au spus,

În acest fel, despre Iisus:

„Este proroc, cu-adevărat!

E Cel ce-n lume-i așteptat!”

15Iisus, gândul, le-a cunoscut

Și, pentru că El a știut

Că vor – cu sila – imediat,

Să-L ia, spre-a-L face Împărat,

Pe dată, de la ei, S-a dus,

Urcând singur, în munte, sus.

Iisus umblă pe mare

16Primele umbre de-nserare

Au coborât, când, înspre mare,

Discipolii se îndreptară

17Și, o corabie, cătară.

Ei au pornit, din nou, la drum,

Mergând înspre Capernaum.

Se-ntunecase, dar Iisus,

La ucenici, nu S-a mai dus.

18Un vânt furios porni să bată,

Iar marea era-ntărâtată.

19Treizeci de stadii, au vâslit –

Sau două’șicinci – când au zărit,

Din ceață, cum Iisus apare,

Venind spre ei, umblând pe mare.

Toți ucenicii s-au speriat,

20Însă, Iisus a cuvântat,

Acoperind valuri și vânt:

„Să nu vătămați, căci Eu sânt!”

21Ei, în corabie-au voit

Să-L ia, iar El, când S-a suit,

Corabia ajunse-ndat’

La locul spre care-au plecat.

Pâinea vieții

22Norodul, cari pe țărm rămase,

La malul mării observase

Doar o corabie, că sta,

Iar ucenicii, pe-aceasta

Se îmbarcară și s-au dus –

Doar ei numai – fără Iisus.

23Când zorii zilei se iviră,

Alte corăbii mai sosiră,

De la Tiberiada. Ele –

Toate corăbiile-acele –

Liman găsiră și-ancorară

Lângă-acel loc, unde, c-o seară

Mai înainte, a mâncat

Mulțimea și s-a săturat,

După ce Domnu-a mulțumit,

Lui Dumnezeu. Cei ce-au venit,

24Nu-L mai găsiră, pe Iisus,

Nici pe discipoli. Ei s-au dus,

Din nou, la mare; s-au urcat

Iar, în corăbii și-au plecat,

Grăbiți, către Capernaum,

Să-L afle, pe Iisus, pe drum.

25Dup-o-ndelungă căutare –

Găsindu-L, dincolo de mare –

O întrebare-au vrut a-I pune:

„Învățătorule, ne spune,

Când ai venit?” El S-a uitat

26La ei și-a zis: „Adevărat,

Vă spun, că voi Mă căutați,

Nu pentru că vreți să aflați

Semne din cer – ieri le-ați văzut;

Însă, ceea ce va plăcut,

Pâinea a fost, ce Eu v-am dat,

Din care, voi v-ați săturat.

27Nu pentru hrana pieritoare

Lucrați, ci pentru-acea mâncare

Ce, pe vecie, va rămâne

Și-n viață veșnică vă ține.

De Fiul omului vi-e dată,

Acea hrană, căci al Său Tată –

Deci Dumnezeu – cu-adevărat,

Cu-a Sa putere, L-a-nsemnat.”

28Ei ziseră: „Iată, noi vrem –

Însă, ne spune – ce putem,

Să facem – pentru că nu știm –

Cum am putea să-ndeplinim,

Lucrările lui Dumnezeu?”

29Iisus răspunse: „Nu e greu,

Lucrarea Domnului nu-i mare:

El cere, de la fiecare,

Să creadă-n Cel ce e trimis,

De El, la voi.” Cu toți I-au zis:

30„Ce semne faci Tu? Să vedem,

De vrei, în Tine, să credem!

Tu ce lucrezi? Precum se știe,

31Părinții noștri – în pustie –

Au mâncat mană – cum e scris –

Precum, știm bine, că s-a zis:

„Pâine, din cer, ei au mâncat”.”

32Iisus a zis: „Adevărat

Vă spun, că nu Moise e cel

Ce v-a dat pâine, ci Acel

Cari vă dă pâine-adevărată –

Din ceruri – este al Meu Tată.

33Căci pâinea, de la Dumnezeu,

Din cer, pogoară – vă spun Eu –

Și numai ea dă, lumii, viață.

Ascultați dar, de-a Mea povață.”

34„Doamne”, I-au zis ei, „Te rugăm,

Dă-ne-astă pâine, s-o mâncăm,

35Întotdeauna”, iar Iisus,

Rotind privirile, le-a spus:

„Pâine a vieții, Eu sunt! Eu

Venit-am, de la Dumnezeu!

Adevărat vă spun, căci cine

Dorește a veni la Mine –

Și va voi să Mă găsească –

În veci, n-o să mai flămânzească.

Celui ce crede – să se știe! –

Sete, nicicând, n-o să-i mai fie.

36V-am spus că voi M-ați și văzut,

Dar – de crezut – nu M-ați crezut.

37Tot ceea ce-Mi dă Tatăl Meu,

La Mine va ajunge; Eu

Primesc, cu drag, pe orișicine

Voiește a veni la Mine;

Și nimeni nu e izgonit

38Afară, căci Eu n-am venit –

Din ceruri – să fac voia Mea,

Ci să fac voia Celuia

Ce M-a trimis aici. Vă zic,

39Că El nu vrea să pierd, nimic,

Din ce Mi-a dat ca să păstrez,

Ci vrea doar, să îl înviez,

Când va fi ziua de apoi.

40Încă ceva, să mai știți voi:

Tatăl Meu vrea, celui ce vede

Pe Fiul și-apoi – în El – crede,

Veșnică viață, să îi dea;

Pe-acela, îl voi învia,

În ziua de apoi.” Erau,

41În jurul Său, Și-L ascultau,

Iudei mulți. Când au auzit,

Felul în care a vorbit –

Dar, mai ales, chiar când Iisus,

„A vieții pâine-s Eu”, le-a spus –

Au început ca să cârtească

Și, între ei, să șușotească,

42Zicând: „Nu e Iisus El, oare?

Nu-i, al lui Iosif, fiu? Nu are,

Părinți, aicea? Nu-i știm noi?

Cum poate dar, zice apoi,

„Am coborât din cer”?” Iisus

43Le-a cunoscut gândul și-a spus:

„Nu mai cârtiți! Nimeni nu vine –

44Dacă nu e atras – la Mine,

De Tatăl, care M-a trimis,

La voi, așa cum am mai zis.

Iar Eu, pe-acel, învia-l-voi

Când fi-va ziua de apoi.

45Știți că-n vechime s-a tot zis,

Iar, în proroci, se află scris:

„Cu toții fi-vor învățați,

De Dumnezeu”. Acum, aflați

Că oricine L-a ascultat,

Pe Tatăl Meu, și a luat

Învățăturile Lui, vine,

Ca să Mă caute, pe Mine.

46Vă spun că nimeni, niciodată,

Nu L-a putut vedea, pe Tată,

Afară numai de Acel

Care venit-a, de la El.

Da! Doar Acela L-a văzut

Și numai El L-a cunoscut.

47Adevărat vă zic, căci cine

Are încredere, în Mine,

Va avea viață, tot mereu,

48Pentru că pâinea vieți-s Eu.

49Așa după cum ați aflat,

Părinții voștri au mâncat

Mană-n pustie, și-au murit.

50Dar pâinea care a venit,

Din ceruri, e de așa fel,

Încât, oricine este cel

Ce va mânca din ea, nu moare,

Ci viață veșnică, el are.

51De-aceea, vreau ca să se știe

Că Eu sunt acea pâine vie,

Ce-a pogorât din cer. Cumva,

Dacă mănâncă cineva,

Din ea, va viețui mereu.

Pâinea aceasta-i trupul Meu

Și pentru-a lumii viață-l dau.”

52Iudeii, între ei, cârteau,

Zicând: „Încă-L mai ascultăm?

Ne dă, al Său, trup să-l mâncăm?”

53Iisus a zis: „Adevărat

Vă spun, că dacă n-ați mâncat,

Trupul Fiului omului –

Și n-ați băut sângele Lui –

Nici viață, nu aveți, în voi.

54De-aceea-n ziua de apoi,

Pe-acela am să-l învii Eu,

Care-a mâncat din trupul Meu

Și din al Meu sânge-a băut.

55Acum, vă este cunoscut,

Că trupul Meu, cu-adevărat,

E-o hrană și – cu-adevărat –

Sângele Meu e-o băutură.

56V-am dat această-nvățătură,

Ca voi să știți că acel care

Mănâncă al Meu trup – și are

Să bea al Meu sânge – rămâne

Pentru eternitate-n Mine;

Astfel, în acel om, mereu,

Rămâne-voi, atunci, și Eu.

57După cum Tatăl – care-I viu –

Pe Mine, M-a trimis, să viu

La voi, și precum dovedesc

Că Eu – prin Tatăl Meu – trăiesc,

La fel va fi cu orișicine

Care Mă va mânca, pe Mine:

Prin Mine, are să trăiască.

58Așa e pâinea cea cerească –

Nu e ca mana ce-a hrănit

Pe-ai voști’ părinți, care-au murit.

Cel ce-o mânca pâinea cerească,

De-a pururi are să trăiască.”

59Toate acestea, când s-au spus,

În Capernaum, fu Iisus,

Și-n sinagogă, i-a-nvățat,

Pe toți cei ce L-au căutat.

Unii ucenici Îl părăsesc – Mărturisirea lui Petru

60Auzind vorba Domnului,

Mulți, dintre ucenicii Lui,

Au zis: „Ceea ce a vorbit,

Acum, e de nesuferit.

Aceasta este, prea de tot!

Cari oameni, să o rabde, pot?”

61Iisus, știind că ei cârteau –

Când vorbele Îi ascultau –

A spus: „Oare, a Mea vorbire,

Vă e prilej de poticnire?

62Dacă pe Fiul omului,

Îl veți vedea, la locul Lui,

Urcând, precum a fost ‘nainte?…

63Vă spun dar, să luați aminte,

Că duhul, viață, dăruiește,

Iar carnea nu vă folosește

Chiar la nimic; Cuvântul Meu

E duh și viață, tot mereu.

64Dar, între voi, precum se vede,

Sunt unii care nu pot crede.”

Iisus a spus, aste cuvinte,

Căci a știut, mai dinainte,

Că – între cei prezenți – erau

Unii, care nu Îl credeau.

De-asemeni, El l-a cunoscut

Pe cel, ce-n urmă, L-a vândut.

65Sfârșind apoi, aceste toate,

Mai zise: „Nimenea nu poate,

Veni la Mine, nechemat,

Ci numai dacă i-a fost dat,

De Tatăl Meu.” Când auziră,

66Vorbele Lui, Îl părăsiră

Mulți dintre cei ce L-au urmat,

Până atunci, neîncetat.

67Către cei doisprezece, El

S-a-ntors și a vorbit astfel:

„Iată, că am rămas doar noi.

Nu vreți, ca să plecați, și voi?”

68Când vorbele i-a auzit,

Petru, mirat, a glăsuit:

„Doamne, pe nimeni n-avem noi.

La cine-am merge, înapoi?

Numai La Tine, noi găsim

Veșnica viață. Bine știm

Că numai Tu poți să ne-o dai.

Cuvintele ei, Tu le ai!

69Aceștia toți cred cum cred eu:

Că ești Fiul lui Dumnezeu.

Tu ești Hristosul, negreșit!”

70Iisus, atuncea, le-a vorbit:

„Pe voi – cei doisprezece – Eu

V-am adunat, în jurul Meu.

Deși-am știut bine ce fac,

Totuși, unul – din voi – e drac.”

71Când, în acest fel, a vorbit,

La Iuda, El S-a referit –

La cel care iubea mult banul,

La fiul lui Iscarioteanul –

Cel care parte a făcut,

Din rândul lor, dar L-a vândut.