Eclesiastul 10 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Muștele care-au nimerit

În untdelemn și au murit,

Desigur că au să-l acrească;

La fel are să dovedească –

Oricâtă-nțelepciune fie –

Numai puțină nebunie.

2E inima-nțeleptului

Pusă, mereu, la dreapta lui,

Dar cel nebun inima-și are,

La stânga. Pe orice cărare,

3Dacă va merge înainte,

Acesta tot lipsit de minte,

Va fi și o să dea de veste

Prin fapte, că nebun el este.

4Când împotrivă-ți se aprinde

Mânia celui ce-și întinde,

Cu stăpânire brațul său

Și peste tine, locul tău

Nu-l părăsii, căci te-ntărește

Sângele rece – te păzește

De mari păcate-n drumul tău.

5Am mai văzut un lucru rău,

Ca o greșeală care vine

De la acel cari cârma ține:

6E multă nebunie care

Stă în dregătorie mare,

În timp ce oamenii bogați,

Să șadă jos, au fost lăsați.

7Văzut-am mulți robi călărind

Dar și pe mulți voievozi când,

Asemeni unor robi erau,

Pentru că ei, pe jos, mergeau.

8Cel care, groapa altuia,

O sapă, va cădea în ea;

Cel cari, un zid, a dărâmat,

De-un șarpe e apoi, mușcat.

9Acel ce sfarmă pietricele,

Va fi rănit, la mâini, de ele.

Primejdii l-au amenințat,

Pe cel cari, lemne, a tăiat.

10Atunci când fierul e tocit,

Dacă rămâne ne-ascuțit

Va trebui să-ți îndoiești

Puterea. Ai să reușești

Să ai izbândă – pot a-ți spune –

Numai de ai înțelepciune.

11Când mușcă șarpele, fiindcă,

De vrăjitor nu a fost încă

Vrăjit, el ce folos mai are

Din iscusința sa cea mare?

12Ale-nțeleptului cuvinte

Plăcute sunt. Cel fără minte,

Cu vorbele sale deșarte,

Te va apropia de moarte.

13Primul cuvânt ce va să-i vie,

Din gură, fi-va nebunie,

Iar vorba și-o va încheia,

C-o nebunie și mai rea.

14Torent de vorbe, va vărsa

Omul nebun, din gura sa,

Măcar că nimenea nu știe

Ceea ce-n urmă va să fie.

Dar cine, ca să spună, poate?

15Acel cari, drumul spre cetate,

Nu îl cunoaște, obosește

Văzând ce mult prostul trudește.

16Nefericită-i țara care,

Pe un copil în frunte-l are

Drept împărat sau voievod,

Căci el, la fel ca un nărod,

În zori de zi când se trezește,

Nepăsător benchetuiește.

17Ferice e de țara care,

Un împărat, dintr-un neam mare,

Își are-n frunte, iar acei

Care sunt voievozi ai ei,

Oameni serioși sunt, cumpătați

Și la beție nededați,

Mâncând la vremea când le cere

Trupul, pentru-a avea putere.

18Când mâinile se dovedesc

Că-s leneșe, se îndoiesc

Grinzile, iar în urmă plouă,

Pentru că brațele-amândouă

S-au lenevit și au lăsat

Casa de s-a dărăpănat.

19Pentru petrecere-i făcut

Ospățul. Vinul, am văzut

Că, viața o înveselește

Și că argintul dăruiește

Toate acestea împreună,

Celui care argint adună.

20Nu-l blestema pe împărat,

Nici chiar în gând; nici pe bogat,

În camera-n care te culci,

Nu-l blestema, că poate-atunci,

Îți va lua vorba rostită,

O pasăre, din cer venită,

Și astfel solu-naripat

Va da pe față-al tău păcat.