Proverbe 19 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Mai mult, săracul prețuiește,

Neprihănit când se vădește,

Decât bogatul cel stricat

Care nebun s-a arătat.

2Pagubă-i lipsa de știință;

Iar cine, în necunoștință,

‘Nainte fuge neghiobește,

Mereu, tot rău o nimerește.

3Omul, în nebunia lui,

Cârtește-n contra Domnului.

4Averea, prieteni, dobândește,

Dar pe sărac îl părăsește

Chiar cel pe care l-a crezut

Că, de prieten, l-a avut.

5Martorul care a mințit,

Are să fie pedepsit

Pentru că toți aceia care

Sânt mincinoși, nu au scăpare.

6Cel darnic o să își găsească

Mulți oameni să îl lingușească,

Căci toți, prieteni, au să fie

Cu cel cari să dea daruri știe.

7Frații, pe fratele sărac,

Îl vor urî; deci, de pe plac

Nu le e fraților defel,

Cu-atât mai mult atunci, de el,

Prietenii se depărtează!

El, către ei, se îndreptează

Cu vorbe rugătoare dar,

Nu-l iau în seamă și dispar.

8De-nțelepciune dobândește

Un om, sufletul și-l iubește;

Iar de pricepere-a găsit,

Și fericire a primit.

9Un martor mincinos nu are

Nici o speranță de scăpare,

Ci au să fie pedepsiți

Toți mincinoșii dovediți.

10Nebunului nu-i șade bine

Ca viața-n desfătări a-și ține;

Cu-atât mai mult nici robului,

Stăpân al voievodului.

11Înțelepciunea dă răbdare

Și-o cinste e pentru cel care

Știe-a uita greșeli, mereu.

12Precum e răgetul de leu,

E furia-mpăratului;

Însă bunăvoința lui

Este ca roua ce dă viață

Când mângâie a ierbii față.

13Cel care e nebun, din fire,

Mereu e o nenorocire

Pentru acel ce fiu îl are;

Iar soața cea gâlcevitoare,

E ca o streașină stricată

Din care apa adunată

Va picura, neîncetat.

14Tot ceea ce au adunat

Părinții, noi doar moștenim;

Dar soața bună, o primim

În dar, din partea Domnului.

15Lenea-i ținutul somnului

În care este cufundat

Cel cari, trândav, s-a arătat,

Iar sufletul care e moale,

Cu greu, din somn, o să se scoale,

Și foamea o să-l chinuiască.

16Acel care o să păzească

Porunca, sufletu-și păzește;

Dar cel care se rătăcește –

Când drumul nu și l-a vegheat –

De-al morții sol, va fi luat.

17Cine, milă, va arăta

Săracului, va-mprumuta

Pe Dumnezeu, iar El va ști

Cu bine-apoi a-l răsplăti.

18Pe al tău fiu, să-l pedepsești

Căci poți să mai nădăjduiești;

Dar prins de-ai furiei fiori,

Să nu dorești să îl omori.

19Omul pe care l-a-nvrăjbit

Mânia, fi-va pedepsit,

Că dacă-l scoți din ea, o dată,

Va trebui încă o dată

Același lucru să îl faci.

20Sfatul ascultă-l și să taci,

Ca-nvățătură să primești

Și-astfel să te înțelepțești.

21În gând, mult, omul plănuiește,

Însă-mplinire dobândește

Doar ceea ce Domnu-a găsit,

Precum că este potrivit.

22Așa precum am observat,

Farmecul omului e dat

De bunătatea ce o are.

Omul sărac, un preț mai mare,

Va dobândi – neîndoios –

Decât cel care-i mincinos.

23Frica de Dumnezeu păzește,

Dă viață; cine o găsește,

Petrece noaptea, săturat,

Fără să fie cercetat,

În somn, de vreo nenorocire.

24Cel care leneș e, din fire,

Își vâră mâna-n farfurie,

Însă la gură, nu se știe

De-o va mai duce, că-i trudit

De cât efort a irosit.

25În batjocoritor, lovește,

Căci prostul se înțelepțește.

Mustră pe omul priceput

Pentru greșeala ce-a făcut,

Și-astfel știință dobândește.

26Acela care-l jefuiește

Pe tatăl său și va ajunge,

Pe mama sa, să o alunge,

E-un fiu care, pentru oricine,

Ocară-aduce și rușine.

27Copile, ia învățătură

Și însușește-o cu măsură,

Dar dacă ea te-ndepărtează

De-nțelepciune, încetează

Să mai asculți de al ei sfat.

28Un martor care e stricat,

De adevăr își bate joc

Și de dreptate-n orice loc;

Iar gura celor răi înghite,

Cuvintele nelegiuite.

29Pedepsele se pregătesc

Pentru cei cari batjocoresc;

Iar ploaia loviturilor,

Spinărilor nebunilor.