Isaia 5 - Biblia ?n versuri 2014(BIV2014)

Via Domnului

1Iată-L pe Prea Iubitul meu!

Un cântec am să Îi cânt eu.

Îi cânt dar, Prea Iubitului,

Un cântec despre via Lui!

Iubitul meu avea o vie

Care creștea pe o câmpie.

2Întâi – pământul – l-a săpat;

De pietre-apoi, l-a curățat

Și-n urmă vițele-a sădit.

Un turn – în mijloc – a zidit

Și un teasc mare a săpat.

Când a sfârșit, a așteptat

Ca strugurii rodiți de vie,

Mereu, doar struguri buni să fie.

Dar via Lui, când a crescut,

Struguri sălbatici a făcut.

3„Acum veniți dar, voi – bărbați –

Care în Iuda vă aflați

Și în Ierusalim” – a spus

Domnul – „Căci iată, am adus

Necazul Meu, în fața voastră,

Să judecați pricina noastră!

Să judecați dar, între Mine

Și via mea, cum e mai bine!

4Ce – oare – aș mai fi putut

Viei să-i fac, și n-am făcut?

Când struguri buni am așteptat,

Struguri sălbatici ea Mi-a dat!

Ceea ce văd, nu Mi-e pe plac!

5De-aceea, iată ce-am să-i fac

Viei aceleia, de-ndată:

Am să-i smulg gardul și călcată

Are să fie-atunci, de vite,

Iar zidurile construite

În jurul ei, le năruiesc.

6Astfel, am să o pustiesc.

N-o să mai fie curățată

Și nici nu va mai fi săpată.

Vor crește-n vie numai spini

Și tufele de mărăcini,

Căci n-am să las norii să dea,

Un strop de ploaie, peste ea.”

7Iată cine-i via pe care

Domnul oștirilor o are:

Ea e poporul Israel

Și cel din Iuda, tot la fel.

Aceasta-i via ce-o avea

El și pe care o iubea.

El – precum crede – se așteaptă

Să fie-o judecată dreaptă.

Însă degeaba-a așteptat,

Căci iată, doar sânge vărsat!

Dreptate aștepta, dar are

Doar strigăte de apăsare!

8Cei cari de pofte – prinși – se lasă

Și-nșiră casă lângă casă,

Lipind ogor lângă ogor –

Sporind mereu averea lor

În mijlocul țării – să știe

Că vai de ei are să fie!

9Iată ce mi-a descoperit

Domnul, atunci când mi-a vorbit:

„Casele fi-vor pustiite

Și nu vor mai fi locuite.

10Dacă o vie va avea

Zece pogoane, o să dea

Numai un bat. Să se mai știe

Că doar o efă o să vie,

Dintr-un omer ce-i semănat

În câmpul ce a fost arat.

11Vai de cei care se trezesc

În zori de zi și se pornesc

Să caute – fără-ncetare –

Doar băuturi amețitoare!

Vai de cei cari, până târziu,

Cu vin, să se-nfierbânte, știu!

12Harfa și alăuta sânt

Ai lor tovarăși, pe pământ.

Timpana, flautul – și el –

Îi întovărășesc la fel,

Cântând la ale lor ospețe.

De ale Domnului povețe

Și de lucrarea Lui, n-au teamă,

Nicicând, căci nu le iau în seamă.

13Pe ne-așteptate, o să fie

Al meu popor dus în robie.

Bogații cari erau în țară,

Atunci, de foame au să piară,

Iar gloatele nenumărate

De sete-ajunge-vor uscate.

14De-aceea, împotriva lor,

Și locuința morților

Își va deschide a ei gură

Și-și va lărgi, peste măsură,

Gâtlejul, ca să se pogoare

În ea, tot ce avea sub soare

Sionul: a lui măreție,

Neprețuita-i bogăție

Și lumea sa gălăgioasă,

Veselă, mândră și făloasă.

15Și astfel, cei care mici sânt,

Puși au să fie la pământ.

Vor fi smeriți aceia cari

Se dovedesc a fi mai mari.

Privirile trufașe – toate –

În acel timp, vor fi plecate.

16Domnul oștirilor, de-ndat’,

Are să fie înălțat,

Căci Dumnezeu va fi sfințit

Doar prin dreptate, negreșit.

17Acolo, turma mieilor

Va paște, ca pe câmpul lor.

Păstori pribegi au să se-adune

Și stăpânire ei vor pune

Peste moșiile pierdute

Cari de bogați au fost avute.

18Vai o să fie de acei

Care vor trage după ei,

Șirul nelegiuirilor,

Cu frânghia minciunilor.

Vai o să fie de acei

Care vor trage după ei,

Mulțimile păcatelor,

Cu șleaurile carelor,

19Zicând mereu: „Să Se grăbească!

Lucrarea să Și-o împlinească,

Pentru ca să putem apoi,

S-o știm și s-o vedem și noi!

Să vină-odată hotărârea,

Ca să-i vedem și împlinirea

Pe care o să o dea Cel

Cari Sfânt Îi e, lui Israel!

Vrem dar, să o vedem și noi,

Ca s-o cunoaștem mai apoi!”

20Vai, o să fie de oricine,

Care numește „răul” „bine”,

Iar „binele” – la rândul său –

Are să îl numească „rău”!

Vai, de cel care o să vină,

Spunându-i negurii, „lumină”

Și-apoi lumina, se vădește

Că, „întuneric”, o numește!

Vai o să fie – vă pot spune –

De cei ce dau amărăciune

Și, drept „dulceață”, o numesc!

21Vai de cei cari se socotesc

Drept înțelepți și pricepuți!

22Vai de cei care sunt văzuți

Tari și puternici că se țin

Când trebuie ca să bea vin

Și sunt viteji – nespus de mari –

Amestecând băuturi tari!

23Vai de cei care-i scot curați

Pe oamenii cei vinovați,

Pentru că mită au luat

Atuncea când au judecat,

Făcând – astfel – a fi lipsiți

De drepturi cei neprihăniți!

24De-aceea, cum e mistuită –

De foc – miriștea și-nghițită –

De flacără – iarba uscată,

Și rădăcina lor se-arată

Asemeni putregaiului.

Nu ajung vremea rodului,

Căci ale lor flori duse sânt,

Precum țărâna e, de vânt,

Pentru că au nesocotit

Cuvântul care-a fost rostit

De al oștirii Dumnezeu

Și L-au disprețuit mereu,

Pe Domnul Dumnezeul Cel

Cari Sfânt îi e, lui Israel.

25Peste popor are să vie –

Astfel – a Domnului mânie.

Mânia Lui o să-l lovească,

Încât o să se zguduiască

Munții în temelia lor,

Iar trupurile morților

Întinse-n ulițe-au să fie,

Precum noroiul de pe glie.

Însă mânia Domnului

Nu este stinsă. Brațul Lui

Este, de furie, cuprins,

Pentru că încă e întins.

26Un steag ridică El, și toate

Popoarele îndepărtate

Vor auzi fluierul Lui.

Din capătul pământului,

Acestea vor porni, cu zor,

Și iată-le că vin, ușor.

27Nimenea nu e obosit

Și nimenea n-a șovăit.

Popoarele au mintea trează,

Căci nimenea nu dormitează.

La nimeni nu i s-a desprins

Brâul cu cari era încins.

Nu li s-au rupt, în drumul lor,

Curelele-ncălțărilor.

28Țin arcurile încordate,

Gata de luptă așezate.

Săgețile ce sunt zvârlite

Au vârfurile ascuțite.

Precum e cremenea de tare,

Așa-s copitele pe care

Le au ai lor cai. Apoi – iată –

Roțile carelor se-arată

La fel precum o vijelie,

Căci drept vârtejuri par să fie.

29Asemeni leilor răgesc.

Ca niște pui de lei mugesc

Și sforăie îngrozitor,

Apucând prada-n colții lor,

Iar prăzii, ajutor să-i dea,

Nu o să poată nimenea.

30În ziua ‘ceea de mânie,

Un mare muget o să fie

În Iuda. Mugetul acel

Are să fie-atunci la fel

Ca mugetul furtunii care

Se năpustește peste mare.

Când spre pământ au să privească,

Oamenii nu au să zărească

Nimic, căci fi-va strâmtorare

Și o întunecime mare,

În norii căreia se-neacă

Lumina, neputând să treacă.

Blog
About Us
Message
Site Map

Who We AreWhat We EelieveWhat We Do

Terms of UsePrivacy Notice

2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.

Home
Gospel
Question
Blog
Help