Apocalipsa 7 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Eu, patru îngeri, am văzut –

În urmă – că au apărut.

Îngeri-acești s-au adunat

Și, în picioare, drept, au stat,

În patru colțuri de pământ.

Prinse, în ale lor mâini, sânt

Acele patru vânturi care

Suflă peste pământ și mare.

Ei, vânturile, le-au oprit

Și totul a încremenit:

Mările nu mai unduiau,

Copacii nu se mai mișcau.

2Apoi, alt înger s-a suit,

Din partea de la răsărit,

Ținând pecetea-n mâna lui,

Cari este-a Dumnezeului

Cel veșnic viu și-adevărat.

Îngeru-acela a strigat

La ceilalți îngeri care sânt,

În patru colțuri de pământ,

Gata de-a-ncepe-a lor lucrare

Și-a vătăma pământ și mare:

3„Nu vătămați acest pământ

Și nici copacii care sânt,

Pe a sa față, răspândiți!

Nici marea să nu o loviți,

Până când nu o să sfârșim,

Pe frunte, să-i pecetluim,

Pe cei cari Îl slujesc, mereu,

Pe-al nost’ Stăpân, pe Dumnezeu!”

4Apoi, am auzit ce mare

E numărul acelor care

Fuseseră pecetluiți.

Aceștia, toți, erau ieșiți,

Din semințiile pe care

Neamul lui Israel le are.

O sută patruzeci de mii

Erau ai lui Israel fii,

La care s-au adăugat

Alții patru mii de fii, îndat’.

5Cei cari, din Iuda, sunt ieșiți

Și care-au fost pecetluiți,

La doișpe mii, s-au ridicat;

Din Ruben, cei care-au urmat

Erau, de-asemeni, doișpe mii;

Din Gad, sunt toți atâția fii;

6Din seminția lui Așer,

La fel, douășpe mii se cer;

Neftali, doișpe mii, avea;

Manase-apoi, de-asemenea;

7Din Simeon, sunt doișpe mii;

Din Levi, tot atâția fii;

Cu Isahar, a fost, la fel,

8Iar Zabulon a dat și el,

Același număr de copii;

Iosif a dat douășpe’ mii,

Iar Beniamin a dat la fel.

Ei sunt cei cari, din Israel,

Au fost aleși și-au fost găsiți,

Vrednici de-a fi pecetluiți.

9După aceea, m-am uitat,

În jurul meu, și-am observat,

O gloată mare, adunată,

Ce nu putea fi numărată.

Cei care-n gloată se aflau –

Aceia care o formau –

Au trebuit, luați să fie,

Din orișicare seminție,

Din orice neam și limbă-anume,

Din orișice norod, din lume.

La scaunul pentru domnie,

Trebuia gloata, ca să vie,

Să șeadă înainte lui,

Precum și-n fața Mielului.

Cei care-acolo se aflau,

Cu ramuri de finic, erau,

Mereu, în mâini, iar straiul lor

Era de-un alb strălucitor.

10Gloata aceea, foarte mare,

Striga cu glas puternic, tare:

„Iată că a lui Dumnezeu,

E mântuirea, tot mereu –

Căci pe-al domniei scaun, șade,

Așa precum Lui i se cade –

Și-apoi, este a Mielului!”

11În jurul scaunului Lui,

Toți îngerii s-au adunat.

În roata care s-a-nchegat,

Se mai găseau bătrâni-acei

Și-apoi, alăturea de ei,

Făpturile care vorbeau –

Cari patru-n număr se aflau.

Aceștia toți s-au aruncat,

Jos și, adânc, s-au închinat,

În față stând, la Dumnezeu,

12Zicând: „Amin! Da, Lui, mereu,

Lauda să Îi fie dată,

Slava și cinstea, totodată,

Înțelepciunea și tăria,

Puterea și cu bogăția.

Toate să I se dea, din plin,

În vecii vecilor! Amin.”

13Unul dintre bătrânii care

Erau în roata ‘ceea mare,

De mine s-a apropiat,

Și-n acest fel, a cuvântat:

„Îi vezi pe cei mulți adunați,

Care, în alb, sunt îmbrăcați?

Privește-acum, la ei, puțin,

Și spune-mi: știi de unde vin,

Sau cine sunt aceștia, oare?

Haide, răspunde la-ntrebare!”

14„Doamne”, atuncea i-am răspuns,

De spaimă-adânc, fiind pătruns,

„Eu nu pot ști cine sunt ei.

Doar tu îi știi pe toți acei.”

El a răspuns: „Ei sunt cei care

Vin din necazu-acela mare,

Pentru că toți aceștia sânt

Veniți de jos, de pe pământ.

Oameni-aceștia și-au spălat

Straiul, în sângele vărsat,

De către Miel și, negreșit,

În acest fel, și le-au albit.

15De-aceea, trebuie să vie,

Acum, la jilțul de domnie,

Cari este al lui Dumnezeu,

Spre a sluji apoi, mereu,

Și zi și noapte-n Templul Lui;

Iar cortul Dumnezeului

Cel viu în veci și necuprins,

Deasupră-le, va fi întins.

16Ei, foame, n-au să mai simțească,

Nici setea n-o să-i chinuiască,

Nici soarele nu-i dogorește

Și nici arșița nu-i lovește.

17Pe jilțul destinat să fie,

Drept scaunul pentru domnie –

În mijloc chiar – e așezat

Mielul, și-Acesta, ne-ncetat,

O să le fie-n veci păstor

Și va conduce gloata lor,

Către al apelor izvoare,

Care-s, de viață, dătătoare,

Iar a lor lacrimă, mereu,

Ștearsă va fi, de Dumnezeu.”