Proverbe 27 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Nu te făli cu ziua care

Doar mâine-n lume va apare,

Căci nu știi cum are să fie,

Sau ce o să-ți aducă ție.

2Să nu te lauzi tu, cumva,

Ci lasă pe altcineva.

Nu ale tale buze-i bine

Ca să te laude pe tine,

Ci laudele, dacă-ți vin,

Mai bune-s de la un străin.

3Nisip și piatră, grele, sânt;

Dar decât ele, pe pământ,

Cu mult mai greu se dovedește

Necazul ce-l pricinuiește

Nebunul, prin a sa lucrare,

Umplându-te de supărare.

4Furiei, mila, îi lipsește;

Mânia-n valuri năvălește;

Dar cine se va-mpotrivi

Când gelozia va lovi?

5Prietenia tăinuită,

Nu e atât de prețuită

Pe cât mustrarea se vădește,

Pe față când ea se rostește.

6Rana, de prieten cauzată,

Credincioșia lui arată;

Săruturile drăgăstoase,

De la vrăjmaș, sunt mincinoase.

7Sătulul calcă în picioare

Al mierii fagur; dar cel care

Flămând e, dulci îi sunt și bune

Oricare fel de-amărăciune.

8Ca pasărea care-a zburat,

Așa-i cel dezrădăcinat.

9Cum untdelemnul veselește

Și cum tămâia încălzește

Inima omului, la fel,

Sfatul unui amic fidel,

E dulce sufletului său.

10Nu-l părăsi pe-amicul tău,

Și nici pe cel al tatălui;

Însă, în casa fratelui,

Să nu te duci când îți e rău,

În ziua necazului tău.

11Fii înțelept, copilul meu!

Și-atunci, inima mea, mereu,

Putea-va să se veselească

Și liniștită să-i vorbească

Celui ce mă batjocorește.

12Cel chibzuit rău-l zărește

Și de-a lui față se ascunde;

Dar proștii nu privesc pe unde

Își poartă pașii, căci grăbiți,

Merg către rău, și-s pedepsiți.

13Ia-i haina celui ce-i chezași

Pentru un altul! Să nu-l lași!

Să-l ții zălog – singur s-a dat –

Până va fi răscumpărat!

14Dacă o binecuvântare

Făcută este cu glas tare –

În zori – de un aproape-al tău,

Privește-o ca un lucru rău,

Căci ea, blestem, se dovedește.

15Același preț îl cântărește

Și streașina picurătoare,

Și soața cea gâlcevitoare

16Pe cari, de vrei să o oprești,

Vânt pare că zăgăzuiești,

Sau pari a ține untdelemn

C-o mână ce ar fi de lemn.

17Cum fierul, alt fier va ascute,

Și-un om, pe altul, îl asmute.

18Cine-ngrijește un smochin,

Îi va mânca rodul, din plin.

Cine, stăpânul, își păzește,

A lui răsplată o primește.

19Precum în ale apei unde,

Față la față va răspunde,

La fel, inima omului

Răspunde-va seamănului.

20Cum locuința morților

Și-adâncul înfiorător

Nu pot să fie săturate,

Asemenea sunt însetate

Privirile oamenilor,

Căci nesătui sunt ochii lor.

21Tava, argintul, lămurește;

Cuptorul, aur, limpezește;

Cum e tigaia și-un cuptor

De puritate dătător

Pentru metalele aceste,

Și pentru om, asemeni este,

Când dobândește-un nume bun.

22Pe omul care e nebun,

Ca pe grăunțe de-l așezi

În piuă și ai să-l pisezi

Cu pisălogul, n-ai să poți

Ca nebunia să i-o scoți.

23De ale tale oi, grijește,

Și turmele ți le păzește.

24Află că nici o bogăție

Nu-i veșnică, iar pe vecie,

Nici o cunună nu va sta.

25Iarba, din nou, se va sălta

După ce fânu-i ridicat,

Iar cel din munți e adunat.

26Mieii sunt pentru-mbrăcăminte,

Iar țapii sunt – să iei aminte –

Pentru munca ogorului,

Drept plată, muncitorului.

27Destul, laptele caprelor,

Îți este ca, nevoilor,

Să le faci față: tu să ai,

Și slujnicelor, să le dai.