Isaia 14 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Dar Dumnezeu este Cel care,

Față de Iacov – milă – are,

Pentru că iar, pe Israel,

Are să îl aleagă El

Și are să îl ducă iară,

Ca să îi dea tihnă în țară.

Atunci străinii vor veni,

Pentru că ei se vor uni

Cu a lui Iacov casă mare,

2Căci toate neamurile care

Se află-n lume, mai apoi

Îi vor aduce înapoi,

În țara moștenirii lor,

Iar al lui Israel popor,

Asupra lor, va stăpâni,

Atunci când iarăși va veni,

În țara Domnului, că toată

Suflarea, roabă îi e dată.

Robi îi vor fi aceia care

L-au apăsat fără-ncetare.

Stăpân va fi el, negreșit,

Peste cei cari l-au asuprit.

3Când îți va da Domnul odihnă

Și ai s-ajungi a găsi tihnă

În urma frământării tale

Și-a trudei de pe a ta cale –

Date de greul jug purtat,

În vremea-n cari rob te-ai aflat,

4Pentru-mpăratul cel pe care,

În frunte Babilonu-l are –

Atunci, un cântec vei cânta,

Cari va cuprinde viața ta:

„Iată, asupritorul meu

A dispărut. De-al său jug greu –

Acuma – m-am eliberat,

Iar asuprirea a-ncetat,

5Căci Dumnezeul meu Cel Sfânt

Și-a întins brațul și a frânt

Toiagul celor răi din fire,

Nuiaua lor de stăpânire.

6Cel care, în urgia lui,

Popoarele pământului

Le-a tot lovit peste obraz –

Mereu, și nu le-a dat răgaz –

E prigonit, fără cruțare.

E prigonit acela care,

Popoarele pământului

Le supunea-n mânia lui.

7Pământul va primi odihnă

Și se va bucura de tihnă,

Pacea fiind asupra lui.

Toți oamenii pământului

Vor chiui de veselie

Și vor cânta cu bucurie.

8Cedrii cei mândri și frumoși,

Alăturea de chiparoși –

În al Libanului ținut –

Se bucură că ai căzut,

Zicând: „Nu mai e nimenea

Care să vină și să vrea

Ca să ne taie! A căzut

Cel care, să ne taie-a vrut!”

9N-au tihnă morți-n somnul lor,

Căci locuința morților

Se mișcă – de-un fior pătruns,

Până-n adâncul ei ascuns –

Să te primească, la sosire,

Trezindu-i la a ta venire,

Pe toți oameni-aceia cari,

Peste pământ erau mai mari.

Din somnul lor, vor fi sculați

Ai neamurilor împărați.

10Cu toții îți vor spune-apoi:

„Iată că ești la fel ca noi!

Aicea dacă ai pătruns,

Fără putere ai ajuns!”

11În locuința morților,

Tu vei avea, însoțitor,

Nemărginita-ți strălucire

Ce-mpodobea a ta mărire

Și sunetul de alăute,

Căci – așternuturi – ai făcute

Din strat de viermi doar. Năpădit

Vei fi de ei și-acoperit.

12Vai ție! Vai, cum ai căzut

Din cer, tu care-ai fost făcut

Luceafărul strălucitor!

Vai ție, fiu al zorilor!

Vai ție, cum ai fost lovit

Și la pământ ai fost trântit,

Tu, care-ai fost biruitor

Al tuturor neamurilor!

13În a ta inimă ai spus:

„Mă voi sui în ceruri, sus!

Am să-mi pun jilțul de domnie

Acolo, căci voiesc să fie

Deasupra stelelor pe care,

În mână, Dumnezeu le are.

Muntele dumnezeilor –

Muntele adunării lor –

În miazănoapte-mi va da mie,

Un loc care al meu să fie.

14Mă voi sui, triumfător –

Apoi – pe vârful norilor,

Și am să fiu la fel și eu,

Ca Prea Înaltul Dumnezeu!”

15Dar la pământ ai fost trântit!

Din înălțimi, te-ai pomenit

În locuința morților,

În negura mormintelor!

16Cei ce te văd, mirați privesc

Și plini de spaimă glăsuiesc:

„Acesta este omul care

Cutremura pământ și mare?

17El zguduia împărății,

Lăsând cetățile pustii?

El e cel care pustia

Lumea, așa precum voia?

N-a luat el prinși de război,

Pe care i-a-nrobit apoi?”

18Ai neamurilor împărați

Care-au pierit, sunt așezați

Cu cinste, în mormântul lor,

Să-și doarmă somnul morților.

19Al tău mormânt gol e lăsat,

Pentru că fost-ai aruncat

Departe de al tău mormânt.

La fel ajuns-ai, precum cum sânt

Și ramurile ofilite,

Doar de dispreț învrednicite.

Ești precum prada cea luată

Cu sabia și lepădată

Pe pietrele care podesc

Groapa în cari se prăbușesc

Stăpânii ei, căci ai ajuns

Un hoit în care au pătruns

Putreziciuni nimicitoare.

Bun de călcat ești, în picioare.

20Tu, în mormânt, nu ești unit

Cu ei, căci tu ți-ai nimicit

Țara. Ai fost ne-ndurător

Și-ai prăpădit al tău popor.

N-o să se mai vorbească – iată –

De neamul celor răi, vreodată.

21Din pricina părinților

Și a nelegiuirii lor –

Grăbiți-vă gata să fiți –

Pe fii să îi măcelăriți!

Să nu se scoale, să voiască –

Pământul – să îl cucerească,

Iar lumea – ca în alte dăți –

Să n-o mai umple, cu cetăți!”

22„Eu Mă ridic în contra lor!” –

A zis Domnul oștirilor.

„Voi șterge dar, numele lui

Și urma Babilonului!

Iată că am să șterg de tot

Și pe fecior și pe nepot!

23O mlaștină va fi aici

Și un culcuș pentru arici,

Căci locul fi-va – de îndat’ –

Cu nimicire măturat!”

Împotriva Asiriei

24Domnul oștirii a venit

Și a jurat: „Fi-va-mplinit

Tot ceea ce am arătat.

Nimica nu va fi lăsat

Neîmplinit, din tot ce-am spus.

25Mâna, atunci, Îmi voi fi pus

Pe-Asirieni, și-n țara Mea

Am să-i zdrobesc. Nu vor avea

Scăpare, căci în munții Mei,

Calc cu piciorul peste ei.

Jugul Asirianului

Și-asemenea povara lui

Le iau de pe poporul Meu

Și n-au să-l mai apese greu.”

26Iată dar, hotărârea dată,

Care se află îndreptată

În contra-ntregului pământ

Și-a celor care pe el sânt.

Iată și brațul cel întins

Care, pe neamuri, le-a cuprins.

27Domnul oștirilor e Cel

Care a hotărât astfel.

Și cine o să îndrăznească,

Apoi, să I se-mpotrivească?

Întins e brațul Său cel tare:

Cine îl va abate, oare?

Împotriva Filistenilor

28În anu-n care a murit

Cel cari, Ahaz, era numit

Și era-n Iuda, la domnie,

S-a dat această prorocie:

29„Nu te mai bucura, de zor,

Țară a Filistenilor

Pentru că frânt s-a dovedit

Toiagul care te-a lovit,

Căci din a șarpelui tulpină,

Un basilic are să vină,

Al cărui rod, îngrozitor,

E un balaur zburător.

30Cei mai săraci cari se vor naște,

Și ei – atunci – vor putea paște,

Căci locui-vor liniștiți

Cei care sunt nenorociți.

Am să îți las neamul să piară

De foame, în această țară,

Iar cei care vor rămânea,

Parte de moarte vor avea.

31Gemeți voi porți, înspăimântate!

Bocește-te și tu, cetate!

Țară a Filistenilor,

Cutremură-te! Căci un nor

De fum – iată-l – acuma vine,

Din miazănoapte, peste tine,

Iar șirurile cele-ntinse,

Ale vrăjmașului, sunt strânse.”

32„Dar ce răspuns va da celor

Care trimiși sunt, de popor?”

„Că Domnul a întemeiat

Sionul și în el a dat

Un loc, unde – adăpostiți –

Vor fi toți cei nenorociți

Din mijlocul poporului,

Popor cari este-al Domnului.”