Exodul 14 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Trecerea Mării Roșii

1Domnul, lui Moise, i-a vorbit:

2„Du-te și spune, negreșit,

Copiilor lui Israel,

Să meargă spre locul acel,

Numit Pi-Hahirot. Deci voi

Vă veți întoarce înapoi

Și o să faceți un ocol,

Căci locul e între Migdol

Și mare, iar în fața lui,

E Bal-Țefon. Poporului,

Să-i spui cum că o să porniți

Și-acolo o să poposiți.

3Căci Faraon, în acest fel,

Despre fiii lui Israel,

Are să spună: „Negreșit,

Prin țară, ei s-au rătăcit

Și i-a închis pustiul”. Eu

4Voi face, după planul Meu,

Și împietri-voi așadar,

Lui Faraon, inima, iar.

El are să vă urmărească,

Făcând atunci să se zărească

Slava și măreția Mea,

Ce în Egipt se va vedea;

Toți cei de pe acest pământ,

Vor ști că doar Eu, Domnul sânt.”

Tot Israelul a făcut

Așa precum i s-a cerut.

5Apoi, de știre, i s-a dat

Celui ce fost-a împărat

Peste Egipt, că Israel

Fuge din țară. Atunci, el –

Și slujitori-i, negreșit –

Inima, iar, și-au împietrit,

Zicându-și: „Oare, ce-am făcut,

Încât, din țară, am putut,

Pe Israel, să îl lăsăm

Să plece și să îl scăpăm

Din mâini, să nu ne mai slujească?”

6Ei s-au grăbit să-i urmărească,

Iar Faraon și-a pregătit

Carul de luptă și-nsoțit

De ai săi oameni de război,

A vrut s-aducă înapoi –

În țara lui – pe Israel.

7De-aceea, a luat cu el

Care de luptă – șase sute.

Toate aceste-au fost umplute

Cu cei mai buni oșteni ai lui.

Astfel, ale Egiptului

Care de luptă, încărcate

Cu luptători, au fost mânate

Pe urmele poporului.

8Domnul, a Faraonului

Inimă, iar, a împietrit,

Și Faraon a urmărit

Pe ai lui Israel copii.

Însă ai lui Israel fii,

Gata de luptă au ieșit.

9Egiptu-ntreg i-a urmărit.

Toți caii Faraonului,

Care, și toată oastea lui,

Pe Israel, l-au întâlnit,

Lângă Pi-Hahirot, oprit.

Locul acela e aflat

Față în față așezat

Cu Bal-Țefon, chiar lângă mare.

10A Israelului suflare,

De spaimă-a fost cuprinsă-ndată,

Când a văzut oștirea toată,

A Egiptenilor, condusă

De Faraon, că este pusă

A-l urmări pe Israel

Și că se-apropie de el.

Atuncea, tot acel popor

Strigat-a după ajutor,

La Dumnezeu. Ei l-au chemat

11Pe Moise și l-au întrebat:

„Dacă-n Egipt noi rămâneam,

Morminte, oare, nu găseam?

A trebuit ca să venim

Până aici, ca să murim?

Ce ne-ai făcut? Cum s-a-ntâmplat

Că, din Egipt, tu ne-ai luat?

12Nu ți-am spus noi, pe când eram

Încă-n Egipt și îți vorbeam:

„Lasă-ne robi, ca să slujim

La Egipteni, să nu pierim

Toți, în pustie, mai apoi.”?”

13Moise a spus atuncea: „Voi

Să nu vă temeți de nimic!

Pe loc rămâneți, căci vă zic:

O să vedeți ce izbăvire,

Domnul vă dă. Astă oștire,

De care-acum speriați sunteți,

Nicicând n-o să o mai vedeți,

14Căci Dumnezeu se va lupta,

Pentru voi, azi. Voi doar veți sta,

Mai la oparte, să priviți

Ce se întâmplă, liniștiți.”

15Domnul, lui Moise, i-a vorbit:

„Ce strigăte am auzit?

Tu să îi spui poporului,

Care e voia Domnului.

Le spune dar, aste cuvinte:

„Porniți spre mare, înainte!”

16Să-ntinzi toiagul către mare,

Și-atuncea ai să vezi că are

Să se despice imediat

Și ai să treci – ca pe uscat –

Poporul, dincolo de ea.

17Grijă-ntre timp, Eu voi avea,

Să împietresc inima lor –

Inima Egiptenilor –

Să-i fac să intre fiecare,

După poporul Meu, în mare.

Iar Faraon și oastea lui

Vor face ca a Domnului

Slavă, să fie cunoscută,

Căci ea, atunci, va fi văzută.

18Pe al Egiptului pământ,

Toți ști-vor că Eu Domnul sânt,

Căci Faraon și oastea lui

Vor face ca a Domnului

Slavă, să fie arătată,

Să o cunoască lumea toată.”

19Apoi, îngerul Domnului –

Cari, în fața poporului,

Până atunci a fost aflat –

În urma lui s-a așezat.

De-asemeni, și stâlpul de nor

Plecata dinaintea lor.

20S-a așezat norul acel,

Între Egipt și Israel.

Întunecos el se vădea,

Pe-o parte, însă răspândea –

Cealaltă parte-a norului –

Lumină, împrejurul lui.

El, între tabere, a stat –

Întreaga noapte – și-a vegheat

Ca oastea Egiptenilor,

Să nu ajungă la popor;

Iar taberele au rămas

Pe loc și n-au făcut un pas,

Una spre alta, până când

Au venit zorii, alungând

Al nopții văl întunecat.

21Moise, atunci, și-a ridicat

Brațul și l-a întins spre mare,

Iar Domnu-o puse în mișcare,

Prin vântul care a pornit

Să sufle, dinspre răsărit.

Întreaga noapte, a suflat

Vântul, iar marea s-a uscat

Și-n două, ea s-a despărțit,

22Încât poporul a pășit,

Prin albie, ca pe uscat.

Israel a înaintat,

În timp ce apele-l vegheau,

Căci ca un zid se înălțau,

La dreapta și la stânga lui.

23Oștirile Egiptului

L-au urmărit, pe Israel,

Intrând în mare, după el,

Cu Faraon – în frunte stând –

Cu cai și călăreți călcând

Pe a lui urmă. Multe care

De luptă au intrat în mare.

24În straja dimineți-apoi,

Domnul privit-a înapoi,

Din al Său stâlp de foc – din nor –

Și-n rândul Egiptenilor,

Învălmășeală a zvârlit.

25El a făcut de le-a sărit

Roțile carelor, de-ndată,

Fiindu-le îngreunată

Înaintarea, în ăst fel.

Atunci, au zis: „De Israel,

Noi trebuie ca să fugim

Acum, și să ne-adăpostim,

Căci iată, Dumnezeu e Cel

Care se luptă pentru el,

În contra noastră. Să fugim,

Căci altfel, toți o să pierim!”

26Domnul, pe Moise, l-a chemat

Și-apoi, aste porunci i-a dat:

„Spre mare, mâna-ți vei întinde,

Căci a ei apă va cuprinde

Oștirea Egiptenilor,

Cu carele și caii lor.”

27Moise, îndată și-a întins –

Înspre al apelor cuprins –

Brațul, iar malul apelor

S-a prăbușit. În matca lor,

Ele – din nou – s-au așezat

Și în adânc au îngropat

Poporul Egiptenilor.

A încercat, din calea lor,

Să fugă oastea, îngrozită,

Însă ea fost-a nimicită,

De Domnul, în mijlocul mării.

28În acest fel, în largul zării,

Al apei zid prăbușit,

Iar valurile-au înghițit

În hăul lor, toată oștirea.

În ape, și-au găsit pieirea

Și cal și călărețul lui,

Și carele Egiptului.

A Faraonului armată

Fusese, astfel, înecată.

Nimeni, să scape, n-a putut,

29În schimb, Israel a trecut,

Prin mare, ca și pe uscat,

În timp ce apele au stat

Ca și un zid, lângă popor,

La dreapta și la stânga lor.

30În ziua ‘ceea, negreșit

Că Dumnezeu l-a izbăvit

Pe Israel – pe-al Său popor –

Din mâna Egiptenilor.

Tot Israelul a zărit

Cum Egiptenii au pierit,

Și trupuri neînsuflețite,

Pe malul mării, risipite.

31Când Israelul a văzut

Ceea ce Domnul a făcut –

Ce braț puternic a-ndreptat

Spre Egipteni – s-a-nspăimântat.

Întreg poporul s-a temut

Atunci, de Domnul. Au crezut,

În El și-n Moise – robul Său –

Fiind, cu toții, speriați rău.