Iov 39 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Știi tu când capra pui-și scoate?

Hai spune, de le știi pe toate!

Știi când cerboaica zămislește?

Spune, de știi! Hai, îndrăznește!

2Sau numeri tu, lunile toate

Cât ele sunt însărcinate?

Știi tu când li s-a împlinit

Vremea să nască? Negreșit,

3Ele se pleacă, nasc ușor

Și scapă de durerea lor.

4De vlagă, puii plini le sânt

Și slobozi cresc, pe-acest pământ,

Până sosesc zilele-acele

Când au să plece de la ele

Și n-au să vină înapoi.

5Cine-a lăsat slobod, apoi,

Măgarul cel sălbatic, oare?

6L-am slobozit din legătoare,

Căci în pustiu i-am dat sălaș

Și pe-un pământ sărac, locaș.

7De zarvele cetăților,

El râde. Glas poruncitor,

Nicicând el nu a auzit,

8Ci după tot ce-i înverzit,

Umblă mereu. Munți-i străbate,

Într-una, hrană să își cate.

9Boul sălbatic, cât trăiește,

Oare pe tine te slujește?

Atunci când se va înnopta,

El o să stea la ieslea ta?

10Îl legi cu frânghia, tu crezi,

Și-apoi pământul îl brăzdezi?

Va merge pe-ale tale căi,

Grăpând bulgării mari din văi?

11Pentru puterea lui cea mare

Ți-ai pus încrederea-n el oare?

Grija, ți-o lași în seama lui?

12Pentru căratul rodului

Cules de pe aria ta,

Pe el oare-l vei aștepta?

13A struțului aripă poate,

Veselă, aerul a bate,

Încât gândești, pentru o clipă,

Că este-a berzelor aripă.

14Struțoaica, în pământ, așează

Ouăle ei. Le-ncredințează

Nisipului, să le-ncălzească.

15Uită că pot să le strivească

Și să le calce în picioare

A câmpului viețuitoare.

16Cu puii ei, aspru, se poartă:

Nu-i pasă care-i a lor soartă,

De parcă nu ai ei pui sânt.

Că truda i s-a dus în vânt,

Nu-i pasă – nu s-a tulburat –

17Căci minte, Domnul nu i-a dat.

Înțelepciune n-a avut,

Pentru că El nu i-a făcut

Nici de priceperea Sa parte.

18Când se pornește, de departe

Râde de cal și călăreț

Și îi privește cu dispreț.

19Dai tu, putere, calului?

Îmbraci – oare – tu, gâtul lui,

Cu coama cea fâlfâitoare?

20Putere-i dai, să sară oare,

Ca și lăcusta? Când nechează,

Pe toți din jur îi spăimântează

Și mândru de puterea lui,

21Scurmă fața pământului.

Apoi, se-aruncă ne-nfricat,

Asupra celui înarmat.

22De spaimă, el își bate joc,

Căci nu se teme; de pe loc,

Nu se clintește înapoi,

Din fața spadei, la război.

23Tolba și arcul zăngănesc,

Lancea și spada strălucesc

De șaua lui stând agățate.

24Când sună trâmbițele toate,

Pământ mănâncă, n-are stare,

Fierbe de-aprindere și pare

25Că te îndeamnă: „Înainte!”,

Căci de departe calul simte

Mirosul bătăliilor.

26Pornește, oare, uliu-n zbor

Pentru că tu ești priceput?

27Porunca ta l-o fi făcut

Pe vultur de s-a înălțat

Și tu ești cel ce l-a-nvățat,

Pe înălțimi, cuib să-și dureze?

28Îi place ca să se așeze

Pe stânci; acolo locuiește;

29Din vârf de munte, el privește

Să-și vadă prada; să se-ascundă

De el, nu poate, căci și-afundă

Privirea până-n depărtare,

Fără să-i lase vreo scăpare.

30Ai lui pui partea lor și-o au:

Sângele prăzii ei îl beau,

Și-acolo unde hoituri sânt,

Și vulturi vin, pe-aripi de vânt.”