1Ioab, pe loc, fosta-nștiințat
De ceea ce s-a întâmplat:
„David, în ceasu-acesta greu,
Îl plânge pe-Absalom, mereu.”
2Astfel, izbânda obținută
În jale fost-a prefăcută,
Căci printre oameni s-a zvonit
Că David este necăjit
Și că îi pare tare rău
Că a murit feciorul său.
3Când în cetate au intrat,
Oștenii toți s-au furișat,
De parcă ar fi părăsit
Câmpul de luptă și-au fugit.
4David și-a pus o-nvelitoare,
Pe față și – în gura mare –
Se văieta, strigând mereu:
Vai, Absalom! Vai, fiul meu!”
5Ioab, atuncea, a urcat,
Sus, în odaie, la-mpărat,
Zicând: „Ce faci, nu este bine!
Căci tu acoperi de rușine,
Obrazul celor ce-au luptat
Și astfel viața ți-au scăpat
Și ție și feciorilor
Și fiicelor, nevestelor
Și țiitoarelor pe care,
Al nostru împărat le are.
6Pe cei ce te urăsc, găsești
Că trebuie să îi iubești,
Iar pentru tine, pe pământ.
Alți oameni parcă nu mai sânt.
De căpetenii ai uitat,
De slujitori te-ai depărtat.
Nimic nu te interesează,
Ci doar durerea ta contează!
De Absalom ar fi trăit,
Iar noi cu toți am fi murit,
Îmi pare – precum am văzut –
Că mult mai mult ți-ar fi plăcut.
7Te scoală-ndată – bărbătește –
Și ieși afară și vorbește,
După cum vrea al tău popor!
Fii după inimile lor!
Pe Domnul jur: dacă nu ieși,
Cu ai tăi oameni să vorbești,
În noaptea asta, toți plecăm
Și singur o să te lăsăm!
Aceasta, vreau să-ți dau de știre
Că fi-va o nenorocire
Cum alta nu ai mai avut,
De când, pe lume, te-ai născut!”
Întoarcerea împăratului la Ierusalim8David, atunci, s-a ridicat
Și către poartă s-a-ndreptat.
Când veștile s-au răspândit
Că împăratul a venit
Și e la poartă așezat,
Poporu-ntreg s-a adunat,
Mergând la poartă ca să-l vadă,
Cu el – de vorbă – ca să șeadă.
Israeliții au fugit
Și-n corturi s-au adăpostit.
9În semințiile pe care,
Neamul lui Israel le are,
Întreg poporul s-a certat:
„Iată, al nostru împărat” –
Oameni-au zis – „ne-a izbăvit
De toți cei ce ne-au prigonit.
Pe Filisteni, el i-a bătut
Și ne-a scăpat. Toți am văzut
Că ne-a ferit de orice rău.
Și-acuma, pentru fiul său –
Pentru-Absalom – a trebuit,
Din țară, ca să fi fugit.
10Dar Absalom – acela care
Uns e de-a noastră adunare,
Ca împărat – precum se știe,
E mort, ucis în bătălie.
De ce, acuma, nu puteți,
O vorbă bună să puneți
Pentru a împăratului
Întoarcere, în țara lui?”
11David, solie, a trimis,
La ai săi preoți și a zis
Către Țadoc și-Abiatar:
„În Iuda, să vă duceți dar,
Ca să vorbiți bătrânilor.
Când veți ajunge-n fața lor,
Să-i întrebați: „De ce voiți
Ca printre ultimii să fiți,
În hotărârea cea pe care
O ia întreaga adunare,
Privind a împăratului
Întoarcere, în țara lui?”
Căci tot ceea ce se vorbea
Și tot ceea ce se zvonea,
Ajunse de a fi aflat
Și cunoscut, de împărat.
12„Voi toți sunteți ai noștri frați.
De ce, la urmă, vreți să stați,
Când toată lumea trebuia,
O hotărâre ca să ia,
Privind a împăratului
Întoarcere, la casa lui?”
13„Când pe Amasa-l întâlniți,
În felu-acesta, să-i vorbiți:
„Nu ești, din osul meu, luat?
Nu ești, din carnea mea-ntrupat?
Mă pedepsească Dumnezeu
Cu toată-asprimea Lui, mereu,
Dacă cumva nu vei fi dus
Și, în al lui Ioab loc, pus,
Drept marele conducător
Aflat în fruntea oștilor!”
14Prin felu-n care s-a purtat,
David, pe loc, a înmuiat
Inima-ntregului popor
Aflat în Iuda. Tuturor –
Atunci – de David, le-au plăcut
Și, prin solie, i-au cerut:
„Întoarce-te iarăși, la noi.
Cu toți ai tăi, vino-napoi.”
15David s-a-ntors și a pornit
Spre Iuda, însă s-a oprit
Apoi, cu toți oamenii lui,
La apele Iordanului.
Locuitorii cei pe care,
Țara lui Iuda-n ea îi are,
Către Ghilgal s-au îndreptat,
Să-ntâmpine pe împărat,
Căci să-l convigă-aveau în plan,
Să treacă-apoi, peste Iordan.
Bunătatea lui David față de Șimei16Șimei din Bahurim – cel care
Pe Ghera, drept părinte-l are,
Iar după neam, e Beniamit –
Să se pogoare, s-a grăbit –
Cu tot poporul adunat –
Ca să îl vadă pe-mpărat.
17O mie de bărbați veneau –
Din Beniamin – și-l însoțeau.
Cu el, și Țiba s-a aflat –
Cel ce fusese așezat,
De către David, drept mai mare,
Asupra casei cea pa care
O avea Saul. El venea,
Cu toți feciorii ce-i avea,
Căci cinsprezece fii avuse.
Pe ai săi robi, îi mai aduse.
Aceștia, douăzeci, erau
Și cu stăpânul lor mergeau.
Întreg alaiul a trecut
Peste Iordan și l-au văzut,
18Tocmai atunci, pe împărat,
Că într-o luntre, s-a urcat.
Șimei fugi-naintea lui,
Și-n fața împăratului,
Jos, la pământ, s-a aruncat
Cu toți ai săi, și s-a-nchinat.
19„Păcatul ce l-am făcut eu,
Nu-l ține-n seamă, domnul meu!”–
A zis Șimei – „Căci am greșit!
Mă iartă! Am păcătuit,
Față de tine, când erai
Fugar, atunci când părăseai
Ierusalimul. Nu mai ține –
Păcatul săvârșit de mine –
În seamă dar, prea luminate.
Cuvintele-mi necugetate
Ce ți-au făcut atâta rău,
Iartă-le-acum, robului tău!
20Mărturisesc că am greșit!
Tocmai de-aceea, am venit
Astăzi, și-s primul care iasă –
Din toată a lui Iosif casă –
În fața înălțimii tale!”
21Când auzi vorbele sale
Fiul Țeruiei, Abișai,
A zis: „Mă lasă, să îl tai!
Nu trebuie să moară oare,
Căci a strigat, în gura mare,
După al nostru împărat,
Și pentru că l-a blestemat
Pe însuși unsul Domnului?”
22David, spre slujitorul lui,
Se-ntoarse și îi zise-apoi:
„Dar ce am, oare, eu cu voi,
Fii ai Țeruiei? De ce-mi stați,
Azi, împotrivă-mi adunați?
Trebuie-n Israel, cumva,
Să moară, astăzi, cineva?
Neștiutor mă dovedesc,
Încât nu știu să-mpărățesc,
Acuma, peste Israel?”
23Apoi, s-a-ntors și-a spus, astfel,
Către Șimei: „Să nu ai teamă,
Căci n-ai să mori, de bună seamă!”
Apoi, spre-a fi încredințat
Că tot ce-a spus e-adevărat,
Făcut-a și un jurământ,
Să întărească-al său cuvânt.
Bunătatea lui David față de Mefiboșet24Mefiboșet – acela care
Pe Saul, drept părinte-l are –
Grabnic, în urmă, a venit,
La David. Nu și-a îngrijit
Picioarele, nu și-a spălat
Straiul și nici nu și-a tăiat
Barba, tocmai din ziua când
David a părăsit, plângând,
Ierusalimul, însoțit
De oamenii ce l-au slujit.
25Era-n Ierusalim aflat
David, când el l-a căutat.
Cu bunătate, l-a primit
Și-n felu-acesta, i-a vorbit:
„Mefiboșet, când am plecat,
Oare de ce nu m-ai urmat?
26El a răspuns: „Nu am putut,
Cu toate că mult aș fi vrut.
Află că înșelat – mereu –
Am fost, de slujitorul meu.
Când ai plecat, te rog să crezi –
Așa olog precum mă vezi –
Am zis: „Pun șaua pe măgar,
Să merg cu împăratul”, dar
27Țiba, la tine, a venit
Și doar de rău, el m-a vorbit.
Să știi că împăratul meu,
Ca îngerul lui Dumnezeu
Întotdeauna-i pentru mine.
Acum dar, fă cum crezi că-i bine.
28Toți cei din casa cea pe care,
Saul al meu părinte-o are,
Vrednici de moarte s-au vădit,
Față de tine, negreșit.
Totuși, pe mine, m-ai adus
Și-apoi la masa ta m-ai pus.
Ce drept, acum, aș mai avea,
Și-n ce fel, oare, aș putea
Să-i cer ceva, domnului meu,
Când știe bine, cine-s eu?”
29David i-a zis: „Ce tot vorbești?
Cum poți, în ăst fel, să gândești?
Tu și cu Țiba – amândoi –
Veți împărți pământu-apoi.”
30Mefiboșet a glăsuit:
„Să ia el, tot! Sunt mulțumit
Că l-am văzut pe împărat
La a sa casă, așezat.”
Mulțămirea lui David față de Barzilai31La apele Iordanului,
În fața împăratului,
Și Barzilai a mai ieșit,
Cel ce, de neam, e Galaadit.
Din Roghelim, el a plecat,
Să îl petreacă pe-mpărat,
32Peste Iordan. Bătrân era,
Căci anii ce îi număra
De când pășea pe-al vieții drum,
Trecură de optzeci de-acum.
Pe David, el îl îngrijise
Când la Mahanaim sosise,
Căci Barzilai s-a arătat
A fi un om foarte bogat.
33Când împăratul l-a zărit,
În acest fel, a glăsuit:
„Vino cu mine, căci pornim,
Îndată, spre Ierusalim.
Vino alăturea de mine
Și am să mă-ngrijesc de tine.
În casa mea, de ai să vii,
Hrănit mereu, tu ai să fii!”
34Dar Barzilai l-a întrebat,
Cu-n zâmbet trist, pe împărat:
„Câți ani, gândești că mai trăiesc,
Să merite să te-nsoțesc
Acum, pân’ la Ierusalim,
Ca împreună, noi să fim?
35Iată că am îmbătrânit.
Optzeci de ani am împlinit.
Ce crezi că-aș face pentru tine?
Mai știu eu ce e rău sau bine?
Ce gust ar mai putea avea
Mâncarea, băutura mea?
Mai pot ca să ascult eu, oare –
Acuma – plin de încântare,
Cântecul cântăreților,
Sau glasul cântărețelor?
De ce să vin la tine-n țară?
Să-ți fiu, mereu, doar o povară?
36Aici sunt, pentru că doresc –
Puțin – la drum, să te-nsoțesc.
De altfel, după al meu plan,
Cu tine, trec peste Iordan
Și vreau ca, o bucată bună
De drum, s-o facem împreună.
Atâta doar, însă apoi
Mă voi întoarce înapoi,
Căci nu vreau să rămân cu tine.
De ce să-mi faci dar, acest bine?
37Voi merge în cetatea mea,
Unde apoi, să mor, aș vrea,
Lângă mormântul cel pe care –
Acolo – tatăl meu îl are,
Unde – de-asemeni – e aflată
Și a mea mamă îngropată!
Dar iată cum gândit-am eu:
Chimham este un rob al meu.
Pe el, aș vrea să-l iei cu tine
Și-apoi să faci cum crezi că-i bine.
Te rog dar, fă în așa fel,
Să fie bine pentru el.”
38David a zis: „Bine! Îl iau,
Pentru că eu voiesc să-i dau
Tot ce îmi ceri. Așa e bine?
Chimham mă va-nsoți, pe mine!”
39Apoi, cu toții au trecut
Peste Iordan și au făcut
Un mic popas, pe malul lui.
În fața împăratului,
Se duse Barzilai, călare,
Gata fiind, pentru plecare.
David l-a binecuvântat
Și pe obraz l-a sărutat,
Iar Barzilai luă, apoi,
Drumul spre casă, înapoi.
40Chimham, cu David, a plecat
Și spre Ghilgal s-au îndreptat.
Întreg poporul cel pe care
Țara lui Iuda-n ea îl are –
Cu jumătate din acel
Ce se afla în Israel –
Pe împărat l-au petrecut,
Peste Iordan când a trecut.
41Apoi, bărbații cei pe care
Țara lui Israel îi are,
Îl întrebară pe-mpărat:
„Dar pentru ce ai fost furat,
Tu împărate, de-ai noști’ frați
Care, în Iuda, sunt aflați?
Și pentru ce – cum am văzut –
Peste Iordan, ei te-au trecut?”
42Atunci, bărbații cei pe care
Țara lui Iuda-n ea îi are,
Răspunseră în acest fel,
Bărbaților lui Israel:
„Pe împărat, l-am însoțit,
Căci ne e rudă, negreșit!
Acum, motive căutați,
Prin care să vă mâniați?
Sau nu cumva gândit-ați voi,
Că în ăst timp, trăit-am noi
Numai pe cheltuiala lui,
Adică a-mpăratului?
Credeți, cumva, că ne-a făcut
Vreun dar, dacă l-am petrecut?”
43Îndată, cei din Israel
Răspunseră, în acest fel:
„De zece ori mai mult, să știți
Că suntem noi, îndreptățiți
Să îl avem pe împărat,
Căci înapoi, noi l-am chemat!
De ce, acuma, voi veniți
Și vreți să ne nesocotiți?”
Când cei din Iuda-au auzit
Aste cuvinte, au vorbit
Cu-asprime multă-apoi, celor
Din al lui Israel popor.
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
