Daniel 4 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Copacul cel mare

1„Iată, eu – Nebucadențar –

Am hotărât ca să scriu iar,

La toți cei care au să fie

Pe-ntinsa mea împărăție,

Indiferent de limba lor,

De al lor neam sau de popor:

Din parte-mi, celor ce ascultă

A mea scrisoare, pace multă!

2Acum, cu cale am găsit

Că este timpul potrivit

Ca să vă fac de cunoscut

Minunile ce le-a făcut,

În fața mea, Cel cari, mereu,

E Prea Înaltul Dumnezeu.

3Mari sunt minunile văzute

Și semnele de El făcute!

Apoi, a Lui împărăție

Are să țină pe vecie,

Iar stăpânirea-I se vădește,

Din neam în neam, că dăinuiește!

4Eu – Nebucadențar – trăiam

În liniște și mă aflam

La casa mea, în patul meu

Și fericit mă aflam eu.

5Un vis, atuncea, am visat

Și tare m-am înspăimântat.

De gânduri fost-am urmărit

Și de vedenii hăituit

Îmi era duhul. Ce-am văzut –

În vis – de groază m-a umplut.

6Apoi în zori, cum m-am trezit,

Să mi se-aducă-am poruncit,

Toți înțelepții cei pe care

Ținutul Babilon îi are,

Ca visul să mi-l tălmăcească.

7Au început ca să sosească,

Îndată, marii vrăjitori,

Mai mulți Haldei și ghicitori,

Precum și cei ce se vădesc

Că-n stelele din cer citesc.

Visul, atunci, le-am povestit,

Dar ei nu mi l-au tâlcuit.

8Apoi, un om s-a-nfățișat

Cari, Daniel, era chemat –

Sau Beltșațar, cum i-am zis eu,

După cel ce-mi e dumnezeu.

Eu am văzut că omu-acel

Un duh anume-avea în el.

Erau un duh, precum vădeau

Doar dumnezeii sfinți că au.

I-am povestit ce am visat

Și-apoi astfel am cuvântat:

9„Voiesc a-ți spune ceva iar,

Anume, ție, Beltșațar,

Căci tu ești căpetenia care

Ceata de vrăjitori o are.

În tine – precum am văzut –

Este un duh ce e știut

Că-l stăpânesc numai acei

Cari se vădesc sfinți dumnezei.

Nu-i nici o taină ce-ar putea

Fi, pentru tine, mult prea grea.

Iată dar, ce am eu de zis:

Vedeniile-avute-n vis,

Să mi le tâlcuiești de-ndat’.

10În patul meu, când m-am aflat,

Un copac mare am văzut,

În mijloc de pământ crescut.

Acel copac ce l-am zărit,

Foarte înalt s-a dovedit.

11El a crescut, fără-ncetare,

Și s-a făcut puternic, mare.

Atât de mult s-a tot întins,

Până când cerul l-a atins.

Văzut fusese vârful lui,

Din capătul pământului.

12Frunza-i era foarte frumoasă,

Iar în coroana-i rămuroasă,

Era un rod îmbelșugat.

Hrană, în el, toți au aflat.

Fiarele câmpului veneau

Și-n umbra lui se-adăposteau,

Iar păsările cerului

Își făceau cuib în frunza lui.

Orice făptură vie – iată –

Găsea în el, hrană bogată.

13În patul meu, când am șezut,

Eu în vedenie-am văzut

Că un străjer sfânt a venit,

Din ceruri, și-astfel a vorbit:

14„Tăiați copacul cel frumos!

Roada, i-o risipiți, pe jos!

Frunzișul lui să-l scuturați

Și ramurile să-i tăiați,

Iar păsările cerului

Și fiarele pământului

Care în preajmă-i s-au aflat,

Îndepărtați-le de-ndat’!

15Lăsați trunchiul copacului,

Precum și rădăcina lui!

Lăsați-le așa cum sânt,

Ca să rămână la pământ!

Cu lanț de fier și de aramă,

Legați-l ca – de bună seamă –

Să zacă-n iarba câmpului,

Udat de roua cerului!

Locul în care va ședea,

Să îl împartă, va avea,

Cu toate fiarele ce sânt

Pe fața-ntregului pământ.

16Inima lui – inimă care

Este de om – atuncea are

A se preface, stând afară,

Pe câmp, în inimă de fiară

Și șapte vremi, în acest fel,

Apoi, vor trece peste el.

17Această hotărâre dată

Asupra lui, a fost luată

Acum, în sfatul străjilor,

Căci înaintea sfinților,

La cale a fost pusă ea,

Pentru că-n acest fel se vrea

Să știe cei vii care sânt

Pe fața-ntregului pământ,

Căci Cel Prea-Nalt Se dovedește –

Neîncetat – că stăpânește

Asupra-mpărățiilor

Ce sunt ale oamenilor

Și că necontenit va face,

Cu ele, după cum Îi place,

Punând în fruntea lor să stea

Pe-acela pe care îl vrea,

Căci îl înalță, ne-ndoios,

Pe omul cel de mai de jos!”

18Acesta-i visul, așadar,

Pe cari eu – Nebucadențar,

Cel ce sunt pus drept împărat –

Visatu-l-am, în al meu pat.

Acuma Beltșațar, pe tine,

Eu te-am chemat, aici, la mine,

Ca visul să mi-l deslușești

Și al lui tâlc să mi-l vestești.

Toți înțelepții cei pe care

Marea-mi împărăție-i are,

Neputincioși s-au dovedit,

Căci ei nu mi l-au tâlcuit.

Tu însă poți – cum văd prea bine –

Pentru că numai tu, în tine,

Ai duhul pe cari îl vădeau

Doar dumnezeii sfinți că-l au.”

19Atuncea, Daniel – numit

Și Beltșațar – a stat uimit

O clipă, și s-a arătat

Că-n gânduri este tulburat.

În urmă, Nebucadențar

Îi zise astfel: „Beltșațar,

Să nu te tulbure ce-am zis

Și nici tâlcul din al meu vis!”

După aceea, Beltșațar

I-a spus lui Nebucadențar:

„Vai, împărate, domnul meu,

Visul acesta, îl vreau eu

Pentru cei care se vădesc

Vrăjmași ai tăi! Apoi doresc

Ca tâlcuirea lui să fie

A celor ce-ți sunt dușmani ție!

20Copacul care l-ai văzut

Că s-a-nălțat și a crescut,

Necontenit, încât se-ntinse

Și cu-al său vârf ceru-l atinse,

Văzându-se-nălțimea lui

Din capătul pământului;

21Copacu-acela rămuros,

Cu un frunziș foarte frumos;

Copacu-n cari era aflată,

Mereu, o hrană-mbelșugată,

În umbra căruia veneau

Fiarele și se-adăposteau,

Iar păsările cerului

Își făceau cuib în frunza lui;

22Copacu-acela, să știi bine

Că te închipuie pe tine.

Tu ești cel cari, neîncetat,

Ai tot crescut și te-ai ‘nălțat.

Atât de mult tu te-ai întins,

Încât și cerul l-ai atins

Și-n a ta stăpânire sânt

Și marginile de pământ.

23Tu, împărate, l-ai zărit

Pe un străjer care-a venit

De sus, din ceruri, și-a strigat:

„Tăiați copacul, de îndat’!

Jos, la pământ, să îl trântiți –

Degrabă – și să-l nimiciți!

Lăsați trunchiul copacului,

Precum și rădăcina lui,

Ca să rămână-așa cum sânt!

Lăsați-le dar, în pământ!

Lanțuri de fier și de aramă,

Puneți pe trunchi – de bună seamă –

Și-n iarba câmpului, legat,

De rouă să fie udat!

Locul în care va ședea,

Să îl împartă, va avea,

Cu toate fiarele ce sânt

Pe fața-ntregului pământ,

Căci șapte vremi, în acest fel,

Au să se scurgă peste el.”

24Iată acum, ce-a însemnat

Visul pe care l-ai visat

Iată ceea ce – negreșit –

Cel Prea Înalt a pregătit

Și-n scurtă vreme, se vădește,

Asupră-ți, că se împlinește.

25De-aceea, trebuie să știi

Că izgonit tu ai să fii,

Din mijlocul oamenilor.

Vei sta alături fiarelor,

Iar hrana ta are să fie

Doar iarba verde, din câmpie,

Căci îți vor da iarbă apoi,

Așa precum se dă la boi.

De roua cerului, udat

Ai să fii tu, neîncetat,

Și șapte vremi – ia seama bine –

Au să se scurgă peste tine,

Până când tu vei fi putut

Ajunge să fi priceput

Că Cel Prea-Nalt Se dovedește

A fi cel care stăpânește

Asupra-mpărățiilor

Ce sunt ale oamenilor

Și că necontenit va face,

Cu ele, după cum Îi place,

Punând, în fruntea lor, să stea,

Pe-acela pe care îl vrea.

26Poruncile ce au fost date,

În pace de a fi lăsate

Atât trunchiul copacului

Precum și rădăcina lui,

Înseamnă că iar o să-ți fie

Dată a ta împărăție,

Atuncea când vei fi în stare

Să-L recunoști pe-Acela care

Se află-naltul cerului,

Precum și stăpânirea Lui.

27De-aceea iată, domnul meu,

Sfatul pe care ți-l dau eu:

Capăt să pui păcatelor,

Precum și făr’delegilor

Pe care tu le săvârșești!

Neprihănit doar, să trăiești!

Ai milă de nenorociți,

De cei care sunt asupriți

Și poate ai să reușești

Ca fericirea să-ți lungești!”

28Aceste lucruri au venit

Degrabă, și s-au împlinit

Lovind în Nebucadențar,

Precum spusese Beltșațar.

29Lunile prinseră a trece

Și-abia s-au scurs douăsprezece,

Când împăratul s-a urcat

Pe-acoperiș, de s-a plimbat.

În centrul Babilonului,

Se înălța palatul lui.

30Pe-acoperiș el s-a suit

Și-n acest fel a glăsuit:

„Dar Babilonu-acesta, oare,

Nu e cetatea cea mai mare?

Nu-i locul ce mi l-am dorit,

Pe care mi l-a construit

Puterea mea și bogăția,

Ca să-mi slăvească măreția?”

31Nici n-a sfârșit el de vorbit,

Când, din înalt, s-a auzit

Un glas puternic, răspicat,

Cari în ăst fel a cuvântat:

„Află-mpărate că, de-ndată,

Împărăția ți-e luată!

32De-aceea, iată, te vestesc

Că am ca să te izgonesc

Din mijlocul oamenilor!

Vei sta alături fiarelor,

Iar hrana ta are să fie

Doar iarba verde din câmpie,

Căci îți vor da iarbă apoi,

Așa precum se dă la boi

Și șapte vremi – ia seama bine –

Au să se scurgă peste tine,

Până când tu vei fi putut

Ajunge să fi priceput

Căci Cel Prea-Nalt se dovedește

A fi Cel care stăpânește

Asupra-mpărățiilor

Ce sunt ale oamenilor,

Punând, în fruntea lor, să stea,

Pe-acela pe care îl vrea!”

33Atunci, în clipa ‘ceea chiar,

Văzut-a Nebucadențar

Precum că fost-a împlinit

Cuvântul ce i s-a vestit.

Ajuns-a izgonit să fie

Din marea lui împărăție,

Din mijlocul oamenilor.

Trăind alături fiarelor,

Doar iarbă a mâncat apoi,

Așa precum se dă la boi.

Udat ajuns-a trupul lui,

Numai de roua cerului.

În urmă, părul i-a crescut

Atât de mult, că s-a făcut

Asemeni penelor pe care,

Pe trup doar vulturul le are.

Și unghiile i-au crescut

Și-atât de mari i s-au făcut,

Fiind asemeni ghearelor

Neamului zburătoarelor.”

34După ce vremea sorocită

Ajunse de a fi-mplinită,

Eu – Nebucadențar – de-ndat’,

Ochii spre cer mi-am ridicat

Și-n clipa ‘ceea am simțit

Că mințile mi-au revenit.

Pe Cel Prea-Nalt L-am lăudat

Și-apoi L-am binecuvântat

Pe-Acela care Se vădește

Că-n vecii vecilor trăiește.

El este cel cari peste fire

Are întreaga stăpânire,

Căci doar a lui împărăție,

Din neam în neam, are să ție.

35Toți oamenii pământului

Nimic sunt înaintea Lui.

El este Cel ce poate face,

Mereu, doar după cum Îi place,

Cu toată oastea cerului

Și oamenii pământului.

Nimeni nu poate să se ție

În contră la a Lui mânie,

Pentru că – iată – nimeni nu-i,

Ca să Îi zică „Ce faci?”, Lui.

36În vremea ‘ceea, mi-a venit

Mintea-napoi și-am dobândit,

Din nou, a mea împărăție,

Cu slava și-a mea măreție.

Sfetnicii mei – aceia cari

Se dovedeau a fi mai mari –

Veniră de m-au căutat

Și am fost pus, iar, împărat.

După aceea, am văzut,

Puterea mea, cum a crescut.

37Acum Eu – Nebucadențar –

Slavă Îi dau și-L laud iar,

Pe Împăratul cerului,

Căci toate lucrurile Lui

Adevărate sunt, mereu.

Căile Lui, văzut-am eu

Că drepte sunt, necontenit.

Putere, El a dovedit,

Pentru că să-l smerească știe,

Pe cel ce umblă cu mândrie!”