Iov 7 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Iov deznădăjduit

1„Iată că soarta omului

E-asemenea ostașului;

Ca timpul unui muncitor

Care cu ziua-i truditor,

2E viața lui. Precum suspină,

Gândind la umbra din grădină

Un rob, sau cum așteaptă plata

Un muncitor când munca-i gata,

3Așa are a mea ființă,

Parte de multă suferință,

4Zile și nopți. Mă culc zicând:

„Am să mă mai trezesc?” sau „Când,

Noaptea se va sfârși?” Fiori

Mă scutură și până-n zori,

Cu frământări doar, sunt hrănit.

5Trupul îmi e acoperit

Cu viermi, cu coajă pământoasă,

Iar pielea mea, fărâmicioasă,

Se crapă și-apoi se desface.

6N-am pic de liniște și pace:

Suveică, sunt zilele mele,

În zborul lor, ducând cu ele

Nădejdea ce m-a părăsit.

Din zi în zi, sunt mai lovit.

7O Doamne, nu-Ți amintești oare,

Că viața mea-i doar o suflare?!

Iar fericirea, ochii mei –

Aici – n-au s-o mai vadă ei.

8Și voi, voi care-acum puteți

Să stați aici – să mă vedeți –

Curând nu mă veți mai vedea

Căci pe sfârșite-i viața mea.

9Cum norul este risipit,

La fel e cel care-a murit,

Cel care-n groapă a intrat:

El nu va mai fi ridicat

Din locuința morților!

10Și astfel, bietul muritor,

Nicicând, ‘napoi, n-are să vină

Să-și vadă casă și grădină

Sau locu-n care locuia.

11De-aceea, eu nu voi tăcea,

Ci voi vorbi, neîncetat!

Neliniștea mi-a subjugat

Sărmana inimă. Mereu,

Cât voi simți-n sufletul meu

Amărăciuni, am să vorbesc

Și am ca să mă tânguiesc.

12Sunt eu, precum este o mare?

Sau un balaur sunt eu oare,

De ai pus strajă-n jurul meu?

Dacă, în gând, îmi vorbesc eu,

13Zicând că „Fi-voi ușurat

Dacă mă culc și alinat

Voi fi, în pat, de-a mea durere”,

Atuncea liniștea îmi piere,

14Căci cu vedenii, mă-ngrozești,

Cu visele mă-nnebunești.

15Doresc, mai bine, gâtuirea,

Căci mult mai dulce mi-e pieirea.

Prefer mai bine-a morții coase,

Decât să am aceste oase!

16Iată, azi, le disprețuiesc!

Eu, veșnic, n-am ca să trăiesc!

Mă lasă, că doar o suflare

17Mi-e viața. Ce e omul oare,

Să-Ți pese-atât de mult de el,

18Să-l cercetezi în chip și fel,

În fiecare dimineață

Și-n toate clipele din viață

Să îl încerci?! Vreau să-mi vorbești!

19Când vei sfârși să mă privești?

Când oare, îmi vei da răgaz,

Să-mi șterg sudoarea din obraz,

Și-apoi, scuipatul, să-mi înghit?

20De cumva am păcătuit,

Ce pot să-Ți fac eu Doamne, oare?

De ce, săgeata-Ți țintă are,

A mea ființă, tot mereu,

Încât povară-mi sunt, chiar eu?

21De ce, păcatul, nu mi-l ierți,

Cătând într-una să mă cerți,

Pentru fărădelegea mea?

Curând, nu mă vei mai vedea,

Căci în țărână voi pătrunde,

Ca să adorm. Mă voi ascunde,

De Tine. N-ai să mă găsești,

Când, să mă vezi, ai să voiești!”