Iov 3 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Plângerea lui Iov

1Apoi, când gura și-a deschis

2Sărmanul Iov, astfel, a zis:

3„Blestem ziua când m-am născut

Și când, lumina, am văzut!

Blestem noaptea care-a vestit

„Iată, un fiu s-a zămislit!”

4Întunecată-n veci să fie,

Iar Dumnezeu să nu mai știe

De acea zi! Să n-o-ngrijească!

Să nu facă să strălucească

Lumina, peste ea, vreodată,

5Și să rămână-ntunecată!

Vreau, umbra morții s-o cuprindă,

Nori peste ea să se întindă,

Neguri de zi să o-nspăimânte

Și vijelii, pe cer, să-i cânte!

6Și noaptea cea nenorocită,

Doresc să fie înghițită

De întuneric și să piară

Din an! Să fie scoasă-afară

Din rândul celorlalte-ndată!

Să nu mai fie numărată

Veci, între luni! Stearpă să fie!

7Să piară a ei veselie!

8Această zi, ruptă de vreme,

Cei care știu ca să blesteme

Și crocodili să întărâte,

S-o blesteme! Fie-i târâte,

9În beznă, stele ce-au mijit

Pe bolta-i când a amurgit,

Și niciodat’ să nu mai vadă

Ai zilei zori! În hău să cadă,

10Căci să închidă, n-a voit,

Pântecul ce m-a zămislit,

Și de-ai mei ochi nu a ascuns

Durerile ce m-au străpuns!

11Oare de ce am mai trăit?!

Oare de ce nu am murit

‘Nainte de-a mă fi născut?!

Cum, sufletul, nu mi-am pierdut

Când maica mea m-a zămislit?

12Genunchi, de ce oare-am găsit

Să mă primească, să m-așeze

Și sâni ca să mă alăpteze?!

13Aș fi culcat și, liniștit,

De mult aș fi fost adormit

14Cu împărații, cu cei mari

De pe pământ, cu acei cari

Morminte falnice-au zidit,

15Cu domnii ce-au agonisit

Aur și care-au încărcat,

Case, cu-argintul adunat.

16Sau poate n-aș mai fi în viață,

Nu aș mai fi pe-a lumii față!

O stârpitură îngropată –

Copilul care, niciodată,

Lumina zilei n-a văzut –

Aș fi fost eu. Aș fi zăcut

17Unde nu te mai necăjesc

Cei răi; unde se odihnesc

Cei de putere părăsiți,

18Iar cei ce-au fost înlănțuiți,

În pace sunt lăsați a sta,

Fără a-i mai înspăimânta

Glasul asupritorului.

19Acolo, chipul omului

Nu mai contează – sunt la fel

Și mic și mare – iar acel

Care-a fost rob, e izbăvit

De-acela care l-a robit.

20De ce oare – mă-ntreb mereu –

Mai dă lumină Dumnezeu,

Celor ce suferă, sau viață

Celor ce nu-i pot face față –

Cu sufletele necăjite

Și cu speranțele-ofilite?

21De ce dă viață El, celor

Care, nimica, nu mai vor,

Doar moartea – ca un ultim bine

Mult așteptat – ce nu mai vine

Deși-o doresc ca pe-o comoară,

Sau celor care vor să moară

22Nemaiputând de bucurie,

Cuprinși de mare veselie

De cumva și-ar găsi mormântul

Și de i-ar înghiți pământul?

23De ce zic, „dă lumină El,

Peste sărmanul om acel

Care ar vrea ca să alerge,

Însă nu știe unde merge

Căci Dumnezeu l-a îngrădit”?

24Eu, cu suspine, sunt hrănit

În toate zilele; doar jale,

Găsesc mereu, pe a mea calea;

25Oriunde-am mers, de m-am gândit

La ceva rău, necontenit

Lucrul acela s-a-ntâmplat

Și nici odată n-am scăpat

Fără a fi, de rău, lovit,

Întocmai cum am bănuit!

26N-am liniște, odihnă, pace –

Mă ia necazul, orice-aș face!

Oricât eu mă feresc de bine,

Mă află și dă peste mine!”