Ieremia 20 - Biblia ?n versuri 2014(BIV2014)

1Atunci, Pașhur, acela care,

Părinte, pe Imer, îl are –

Și care preot se vădea,

Priveghetor și-asemenea

Fusese unul din cei cari

Se dovedea a fi mai mari

În Casa Domnului – furios,

S-a ridicat, grabnic, de jos,

Când aste vorbe-a auzit.

La Ieremia a fugit,

2Lovindu-l pentru tot ce-a spus.

Apoi, la poarta cea de sus –

La Casa Domnului aflată,

Drept „a lui Beniamin” chemată –

L-a dus de l-a întemnițat

Și în butuci el l-a legat.

3A doua zi, Pașhur s-a dus

Până la poarta cea de sus,

Unde fusese-ntemnițat

Prorocul. L-a eliberat,

Iar când l-a scos afară, el

Îi zise lui Pașhur astfel:

„De-acum, Domnul nu îți mai spune

Pașhur, ci alt nume îți pune.

Magor și Misabib, El are

Să te numească, nume care

Prin „Spaimă” este tălmăcit,

„Din toate părțile”. Pierit

Îți va fi numele „Pașhur”.

„Norocul mereu, jur împrejur”,

Tu nu o să mai fii numit,

4Căci Domnul astfel a vorbit:

„Vă fac să fiți o groază mare,

Și tu, dar și aceia care

Îți sunt prieteni. Vor cădea

Uciși pe câmp, cu sabia,

Sub ochii tăi. Îl părăsesc

Pe Iuda și îl osândesc

S-ajungă rob al celui care,

În Babilon este mai mare.

Când în robie-l va avea,

Îl va lovi cu sabia,

5Iar bogățiile-adunate,

Avute de astă cetate –

Prin truda-ntregului popor –

Și-averea împăraților

Din Iuda, vor avea să cadă

În mâinile vrăjmașe, pradă

Și-n Babilon ele vor duce

Tot ceea ce au să apuce.

6Și tu, Pașhur, și casa ta –

Cu toți – în Babilon veți sta,

Pentru că-n vremea ce-o să vie

Veți merge-acolo, în robie.

În acel loc, muri-veți voi

Și veți fi îngropați apoi,

Tu și ai tăi prieteni buni,

La cari le-ai prorocit minciuni.”

Plângerile prorocului

7„Doamne, iată că m-am lăsat

Și-am fost mereu înduplecat.

Ai fost mai tare, negreșit,

Și-asupra mea ai biruit!

Drept pricină de râs, mă ține

Lumea și-și bate joc, de mine.

8De câte ori vreau să vorbesc,

Aceleași vorbe le rostesc.

Și strig mereu, în gura mare,

Doar „Silnicie și-apăsare!”

Astfel, cuvântul Domnului

Mi-abate-asupra capului

Batjocură, dar și ocară,

Din partea tuturor din țară.

9De-aceea, eu am zis astfel:

„Nu voi mai pomeni de El

Și n-am să mai spun nimănui,

Nimica, în Numele Lui!”

Sărmana inimă a mea,

O simt a fi asemenea

Cu focul cel mistuitor,

Închis precum într-un cuptor,

În ale mele oase. Iată,

Mă arde și nu mi se-arată,

Oricât încerc să îl opresc,

Cum aș putea să reușesc.

10În jur, aud doar vorbe rele

Și mă încearcă spaime grele.

„Învinuiți-l!” – aud eu,

Strigându-mi-se, tot mereu.

„Haideți dar toți, să ne unim

Și astfel să-l învinuim!”

Toți oamenii care erau

În jurul meu și cari trăiau

Cu mine-n pace, mă pândesc,

Să vadă când mă poticnesc

Și zic: „Poate se lasă prins!

De noi, va trebui învins!

Să punem dar, mâna pe el

Și să ne răzbunăm, astfel!”

11Însă cu mine, tot mereu,

Se află Domnul Dumnezeu,

Ca un viteaz puternic, mare,

Care în ajutor îmi sare.

De-aceea, nu mă biruiesc

Dușmanii cari mă prigonesc.

Toți vor fi plini de umilință,

Căci n-au lucrat cu chibzuință.

Rușinea, peste ei lăsată,

Nicicând nu va mai fi uitată!

12Doamne, Tu care, tot mereu,

Ești al oștirii Dumnezeu

Și-ncerci pe cel neprihănit,

Tu cari în inimi ai privit

Și-apoi rărunchi-ai încercat,

Nu mă lăsa nemângâiat!

Îngăduie-mi a mă uita

Și eu, la răzbunarea Ta,

Asupra lor! Necazul meu,

În mâna Ta îl așez eu.

13Mereu, Domnului să-I cântați

Și laude să-I înălțați,

Pentru că El l-a izbăvit

Pe cel ce e nenorocit,

Din mâna oamenilor răi

Ce se vădeau dușmani ai săi!

14Blestemul, vreau, să fi căzut,

Pe ziua-n care m-am născut!

Să fie-o zi ce nu mai are

Parte de binecuvântare!

15Mereu să fie blestemat

Omul care de veste-a dat

Tatălui meu și i-a vorbit:

„Iată, un fiu, ai dobândit!”,

Făcându-l astfel ca să fie,

Pe dată, plin de bucurie!

16Omul acela, negreșit,

S-ajungă precum au pățit

Cetățile cele-ntărite

Ce-au fost, de Domnul, nimicite!

S-audă gemete în zori

Și să îl treacă reci fiori,

Iar la amiază, mai apoi,

S-audă strigăt de război!

17Oare de ce nu am pierit,

Până când nu m-a zămislit

Măicuța mea și astfel, mie,

Pântecul ei, mormânt, să-mi fie?

De ce oare, nu se putea,

Însărcinată a fi ea,

Mereu, cu mine? Pentru ce,

18Am mai ieșit din pântece,

Ca să văd numai suferință,

Multă durere și-umilință,

Iar viața să mi-o chinuiesc

Și în rușine să trăiesc?”

Blog
About Us
Message
Site Map

Who We AreWhat We EelieveWhat We Do

Terms of UsePrivacy Notice

2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.

Home
Gospel
Question
Blog
Help