Isaia 33 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Pustiitorule, îți vine

Timpul când fi-va vai de tine,

Chiar dacă n-ai fost pustiit

Și încă n-ai fost jefuit

Tu, cel care te dovedești

Precum că știi să jefuiești.

Când îți vei duce la-mplinire

Lucrarea ta de pustiire,

Ai să ajungi ca, negreșit,

Să fii la rându-ți pustiit.

După ce ai să isprăvești

Ce-ai început să jefuiești,

Ai să ajungi ca, negreșit,

Să fii tu însuți jefuit.”

2„Doamne îndură-Te apoi,

Și milă ai, față de noi,

Căci Doamne, Tu ne știi prea bine!

Nădejdea noastră e în Tine!

Sprijină dar, a noastră viață

În fiecare dimineață

Și izbăvește-ne apoi,

În vremurile de nevoi!

3Când aud glasul Tău cel tare,

Înspăimântate fug popoare,

Iar când Te scoli pe ne-așteptate,

Sunt neamurile-mprăștiate.”

4Cum mușița să strângă știe,

Și prada voastră o să fie

Strânsă la fel. Asemenea

Lăcustelor, sar peste ea.”

5Iată că Domnul e-nălțat

Și la-nălțime-i așezat.

Nepărtinirea Domnului

Precum și cu dreptatea Lui,

Întreg Sionul l-au umplut.

6„Zilele tale s-au făcut

Statornice. Priceperea

Și-nțelepciunea-asemenea

Se-arată, pentru-ntreaga fire,

Drept un izvor de mântuire.”

Iată comoara cea pe care

Sionu-n stăpânire-o are:

Aceasta-i frica Domnului,

Căci ea este comoara lui.

7Toți cei viteji strigă afar’,

Iar solii păcii plâng amar.

8Pustii sunt drumurile-acele,

Căci nimeni nu umblă pe ele.

Asur – după cum e știut –

Un legământ mare-a avut,

Însă l-a rupt. Disprețuiește

Cetățile și se vădește,

Acuma, de parcă nu vrea,

A se uita la nimenea.

9Țara jelește, întristată.

Plin de rușine se arată

Libanul și adânc tânjește.

Pustiu Saronul se vădește.

Iată, frunza Basanului,

Precum și a Carmelului,

Se scutură și-ncet s-a dus.

10„Mă voi scula”, Domnul a spus,

„Și Mă voi înălța, de-ndată.

11Ați zămislit doar fân și, iată

Că doar de paie ați avut

Parte, atunci când ați născut.

Suflarea voastră de mânie,

Peste Ierusalim, se știe

Că e un foc mistuitor,

Dar focul ei nimicitor,

Se va întoarce peste voi

Și vă va înghiții apoi.

12Ale pământului popoare

Vor fi ca și niște cuptoare

De var, ca niște spini tăiați

Care în foc sunt aruncați.”

13„Voi – cari departe vă găsiți –

Ce am făcut, să auziți!

Voi – cei de-aproape – veți putea

Ca să vedeți puterea mea!”

14Cei păcătoși sunt îngroziți,

Iar cei ce sunt nelegiuiți

Și în Sion sunt așezați,

De-un tremur fost-au apucați

Și-au întrebat, speriați, apoi:

„Dar cine, oare, dintre noi,

Poate să stea, biruitor,

Lângă un foc mistuitor?”

„Sau cine, oare, dintre noi,

Poate ca să rămână-apoi,

Lângă acest foc, care – iată –

Flacără veșnică se-arată?”

15„Acela cari știe, din fire,

Să umble în neprihănire,

Cari fără vicleșug vorbește,

Acela cari nesocotește

Orice câștig ce, ne-ndoios,

Numai prin stoarcere e scos,

Cel care știe, mai apoi,

Să-și tragă mâna înapoi,

Să nu ia mită niciodată,

Cel cu urechea astupată

Să n-audă cuvinte scoase

De gurile cele setoase

De sânge, cel ce înțelege

Că trebuie ochii să-și lege

Ca astfel răul să nu-l vadă,

16Acela doar are să șeadă

În locuri ‘nalte; doar el are

Să aibă locuri de scăpare,

Pe stâncile cele-ntărite,

Care nu pot fi biruite.

Pâine el are să primească,

Iar apa nu o să-i lipsească.”

17„Ai tăi ochi – iată – vor putea,

Pe Împărat, de a-L vedea,

În toată strălucirea Lui.

Întinderea pământului

Țării și ale sale căi,

Au să le vadă ochii tăi.

18Atunci ai să-ți aduci aminte

De groaza cea de dinainte

Și ai să-ntrebi plin de mirare:

„Unde e logofătul, oare?

Unde e vistiernicul?

Unde este puternicul

Acela cari sarcină-avea

Ca peste turnuri a veghea?”

19N-ai să mai vezi poporul care

O limbă încâlcită are –

Și gângavă – de n-ai putut

Să o pricepi, oricât ai vrut.

N-ai să-l mai vezi pe cel semeț,

Cari se vădise îndrăzneț.

20Privește la Sion, căci iată

Cetatea noastră minunată,

Cetatea sărbătorilor

Ținute de al nost’ popor!

Ierusalimul, vor putea

Ai tăi ochi, iarăși, a-l vedea,

Ca o cetate pregătită

Drept locuință liniștită,

Ca și un cort ce-i așezat

Pe veci, și nu va fi mutat,

Căci toți ai lui țăruși vânjoși,

Nicicând n-au să mai fie scoși,

Iar frânghiile-i înnodate,

N-au să mai fie dezlegate.

21În acest loc – cu-adevărat –

Domnul Se-arată minunat

Față de noi, și va fi bine.

El, loc de râuri, ne va ține,

Precum și de pârâie late,

Pe care nu le pot străbate

Corăbiile cel cari

Lopeți au, și nici vase mari.

22Domnul ne e Judecătorul.

Domnul ne e Legiuitorul.

Domnul ne este Împărat

Și mântuire El ne-a dat!

23Frânghiile ți s-au slăbit

Și nu mai e înțepenit

Catargul. Nu se mai pot prinde

Pânze pe el, spre a le-ntinde.

Atuncea, prada se împarte.

Și cei ologi la ea au parte,

Căci prada este foarte mare,

Și-ajunge pentru fiecare.

24Nici un locuitor nu vine

Spunând: „Bolnav sunt! Vai de mine!”

„Cei în Ierusalim aflați,

În acel timp, vor fi iertați.

În seamă, nu vor fi ținute

Nelegiuirile făcute.”