Isaia 36 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Când Ezechia-a adunat,

Ani paisprezece ca-mpărat,

Venit-a Sanherib – cel care

Era-n Asiria mai mare –

Și a lovit, pe negândite,

Toate cetățile-ntărite,

Aflate-n Iuda. În ăst fel,

Pe toate puse mâna el.

2Acela care, așezat,

Era-n Asiria-mpărat,

La Ezechia și-a trimis

Îndată soli. De la Lachis,

Rabșache-a fost ales să fie,

Drept căpitan, peste solie.

O oaste mare îl urmase

Când către Iuda se-ndreptase.

Când la Ierusalim sosiră,

Asirienii poposiră

Lângă canalu-acela mare

Ce vine de la iazul care,

Mai sus, pe deal, este aflat,

Chiar lângă drumul îndreptat

Spre marginea ogorului

Cari este-al ‘nălbitorului.

3În fața lor, s-a-nfățișat

În grabă și i-a-ntâmpinat

Eliachim – acela care,

Pe Hilchia, părinte-l are.

Fiind de Șebna însoțit –

Și de Ioah – el a ieșit

În fața-Asirienilor,

Spre-a asculta solia lor.

Eliachim este cel care

Fusese pus drepte cel mai mare,

În casa împăratului;

Șebna e logofătul lui;

Ioah – al lui Asaf fecior –

E arhivar, sau scriitor.

4Rabșache-n față le-a ieșit

Și-n felu-acesta, le-a vorbit:

„Cel care este așezat

Peste Asiria-mpărat,

Aceste vorbe, le-a trimis,

Lui Ezechia, și a zis:

„Ce-ncredere te-a-nsuflețit,

Pe care tu te-ai bizuit?”

5Căci eu îți spun: războiul cere

Și chibzuință și putere.

Însă, toate aceste sânt

Doar vorbe goale, spuse-n vânt.

În ce ți-ai pus încrederea,

De te răscoli în contra mea?

6Dacă-n Egipt te-ai încrezut,

Află că sprijin ai avut

Trestia frântă, ce rănește

Mâna care se sprijinește

Pe ea. Căci astfel se arată

A fi, de fiecare dată,

Marele Faraon pe care

Egiptu-n fruntea sa îl are:

O trestie care l-a-mpuns

Și care palma i-a străpuns,

Celui care se-ncrede-n el.

7Tu poate că-mi vei spune-astfel:

„Noi, în al nostru Dumnezeu,

Ne-am pus încrederea, mereu.”

Dar nu-nălțimile Lui, oare –

Precum și ale Lui altare –

Tu le-ai zdrobit – după cum știm –

Aicea, la Ierusalim?

N-ai poruncit tu – tuturor –

Să nu se-nchine-n fața lor?

8Acum dar, nu sta la-ndoială,

Ci hai și fă o învoială

Cu-al meu stăpân, cu-acela care

E în Asiria mai mare.

Cai, două mii, îți vom da noi,

Și vom vedea dacă la voi –

Aici, acum – o să puteți

Da două mii de călăreți!

9Oare, cum crezi că reușești,

Ca tu să te împotrivești

În față-mi și să-ndepărtezi

Un căpitan, pe care-l vezi

Că-i cel mai mic slujbaș, pe care,

Marele împărat îl are?

În carele Egiptului –

Precum și-n călăreții lui –

Nădăjduiești, precum văd eu.

10Dar oare, dacă Dumnezeu,

Să vin aici, n-ar fi voit,

Gândești că eu aș fi venit?

Puteam, încoace, să pornesc

Și acest loc, să-l nimicesc?

Dar Dumnezeu astfel a zis,

Atuncea când El m-a trimis:

„În țara ‘ceea, năvălește,

Degrabă, și o nimicește!”

11Eliachim – acela care,

Pe Hilchia, părinte-l are –

Cu Șebna și Ioah, au spus:

„Cuvintele ce le-a adus

Solia ta, te rugăm noi,

Ca-n aramaică apoi,

Să le rostești, ca nu cumva

Să înțeleagă cineva,

Dintre cei care ne privesc

Și cari pe ziduri se găsesc.

Nu glăsui în evreiește,

Ci-n aramaică vorbește,

Căci foarte bine-o știm și noi.”

12Rabșache le-a răspuns apoi:

„Crezi, oare, că stăpânul meu

Trimisu-m-a aici, ca eu

Să vă împărtășesc solia,

Doar vouă și lui Ezechia?

S-audă aste vorbe, vreau,

Și cei care pe ziduri stau,

Ca spaimă-n ei, să pot băga,

Să își mănânce baliga

Și să-și bea udul, de îndat’!”

13Apoi, Rabșache a strigat –

În limba lor iudaică

Și nu în aramaică –

Spre toți cei care se aflau

Pe ziduri și îi ascultau:

„Cel care este așezat

Peste Asiria-mpărat

Aste cuvinte mi le-a zis,

Aici, la voi, când m-a trimis:

14„Să nu cumva să vă lăsați,

De Ezechia, înșelați!

Pentru că el nu va putea

Ca izbăvire să vă dea.

15Să nu vă facă el apoi,

În Domnul să vă-ncredeți voi,

Zicând: „Domnul ne ocrotește.

Domnul, mereu, ne izbăvește.

Cetatea nu va fi lăsată

Asirienilor, vreodată.”

16Nu-l ascultați pe Ezechia,

Ci voi să ascultați solia

Celui care e așezat

Peste Asiria-mpărat:

„Pentru voi toți, este mai bine,

Să încheiați pace, cu mine.

Supuși, dacă o să-mi fiți mie,

Mânca-veți din a voastră vie

Și din smochinul ce-l aveți.

Apă, voi veți putea să beți,

Din puțul vostru, până când –

17La voi – veni-voi, încurând,

Ca să vă mut în altă țară.

Pâine și grâu veți avea iară,

Căci câmpul ei, pâine rodește,

Iar via, mândră, se vădește.”

18Să nu cumva, să vă lăsați,

De Ezechia, înșelați,

Căci doar vă amăgește, când

O să îl auziți zicând:

„Al nostru Domn ne ocrotește!

Domnul, mereu, ne izbăvește!”

Dar dumnezei, nu aveau, oare,

În lume, și alte popoare?

Țările lor, oare-au scăpat,

De al meu mare împărat?

19Unde sunt zeii cei pe care,

Țara Hamatului îi are?

Unde-s cei ai Arpadului,

Sau ai Sefarvaimului?

Au izbăvit, Samaria,

Ăști dumnezei, din mâna mea?

20Ce dumnezei ați auzit

Că țările și-au izbăvit,

Încât – acum – să credeți voi,

Că Domnul vostru, mai apoi,

Vă va scăpa din mâna mea

Și izbăvire-o să vă dea

Ca în Ierusalim să stați,

În urmă, voi, netulburați?”

21Întreg poporul a tăcut,

Făcând așa cum le-a cerut

Chiar împăratul: „Să tăceți!

Nici un cuvânt să nu spuneți!”

22Apoi, Eliachim – cel care,

Pe Hilchia, părinte-l are –

Cu Șebna – cel ce l-a-nsoțit,

Căci logofăt era numit –

Și cu al lui Asaf fecior –

Ioah, cari fost-a scriitor –

La Ezechia au plecat

Și straiele și-au sfâșiat,

Atunci când au istorisit

Tot ce Rabșache a vorbit.