Apocalipsa 12 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Atunci, în cer, s-a arătat,

Un mare semn. Am ridicat

Ochii, în sus, și am văzut

Că o femeie-a apărut.

Era învăluită-n soare

Și avea, luna, sub picioare.

Pe cap, cunună minunată,

Purta femeia, însăilată

Fiind, dintr-un șireag de stele,

Cari sunt douăsprezece ele.

2Acea femeie se vedea,

Că e însărcinată. Ea

Țipa-n durerile pe care,

Sorocul nașterii le are.

3Din nou, un semn s-a arătat,

În ceruri. Iarăși m-am uitat

Și, un balaur – roșu, mare,

Cu șapte capete, pe care,

Șapte cununi de împărat

Și zece coarne s-au aflat –

A apărut, în fața mea.

4Cu coada, după el, trăgea

A treia parte dintre stele,

Și, pe pământ – stelele-acele –

În urmă, el le-a aruncat.

Apoi, balaurul a stat

În fața celei ce avea

Să nască, pentru că voia

Să îi înghită pruncul care,

Trebuia-n lume, a apare.

5Apoi, femeia a născut

Și, un fecior, ea a avut,

Care avea să cârmuiască

Toată suflarea omenească –

Deci neamurile care sânt,

Pe fața-ntregului pământ –

Mereu, cu un toiag de fier.

Acest copil a fost, la cer –

La Dumnezeu – apoi, răpit.

6Femeia-n urmă a fugit,

Să se ascundă, în pustie,

Pentru a fi, timp de o mie

Și două sute și șaizeci

De zile-adăpostită. Deci,

În locu-anume pregătit

De Dumnezeu, ea a venit,

Unde – în vremea amintită –

A trebuit a fi hrănită.

7În ceruri, s-a iscat apoi,

Un mare și aprig război,

Când Mielul care a venit,

De ai Săi îngeri însoțit,

Peste balaurul cel mare,

S-a năpustit cu-nverșunare.

Balaurul avea și el

Oaste de îngeri și, astfel,

Să țină piept, a încercat,

Cu disperare, și-a luptat

8Cu oastea lui, dar n-a putut,

Ci a sfârșit a fi bătut,

Iar, loc, în cer, nu s-a găsit,

Nici pentru el și – negreșit –

Nici pentru cei ce-l însoțeau

Și cari, în slujba lui, erau.

9Astfel, balaurul cel mare –

Șarpele din vechime, care,

Satan și Diavol e chemat,

Acela care a-nșelat

Întreaga lume – s-a trezit,

Că, pe pământ, e azvârlit.

Zvârliți au fost, de-asemenea,

Și îngerii ce îi avea.

10Apoi, un glas, am auzit,

În cer, cari astfel a vorbit:

„Iată, venit-a mântuirea,

Puterea, precum și-mplinirea

Împărăției cea pe care

Al nostru Dumnezeu o are,

Și stăpânirea lui Hristos,

Căci aruncat e-acuma, jos,

Cel care îi pâra, mereu,

Pe-ai noștri frați, la Dumnezeu.

11Ei biruință-au câștigat

Prin sângele ce l-a vărsat

Mielul, asupra tuturor,

Și prin mărturisirea lor.

Nimic nu au precupețit –

Nici viața lor, nu și-au iubit –

Ci au dorit, mai mult, să moară,

Decât să-și lase, bunăoară,

Cuvântul mărturiei lor.

12De-aceea dar, cerurilor –

Și voi care, în ceruri, stați –

Acuma să vă bucurați!

Dar vai are a fi de voi,

Pământule, și mare-apoi!

Căci diavolul, pe-al vost’ întins,

A pogorât, fiind cuprins

De o năpraznică mânie,

Pentru că el prea bine știe

Că timpul său a fost scurtat.”

13Balaurul – când, aruncat,

Jos, pe pământ, s-a pomenit –

A început și-a urmărit

Femeia care zămislise,

Copilul cel ce se vădise

A fi de parte bărbătească.

14Dar ea avea ca să primească

Două aripi – pe cele care

Le-a avut vulturul cel mare –

Ca să se ducă, în pustie,

Hrănită-acolo ca să fie,

Exact trei vremi și jumătate.

A stat dar, în singurătate,

Departe de puterea lui

Și de furia șarpelui.

15Un râu, din gură, a scuipat

Șarpele-atunci, căci a sperat,

Ca apa râului s-o ieie

Și s-o înece, pe femeie.

16Însă pământul i-a venit

În ajutor, și-a înghițit

Râul, de șarpe, aruncat,

Și-astfel, femeia a scăpat.

17Balaurul – furios – apoi,

S-a dus să poarte un război,

Cu rămășița ce-o avea

Femeia, pentru că păzea

Poruncile lui Dumnezeu

Și pentru că ținea, mereu,

Cu stăruință – oricând, sus –

Mărturisirea lui Iisus.”