Proverbe 16 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Planul, din inimă plecat,

Ține de om; răspunsul dat

De gură, când omul vorbește,

Doar de la Dumnezeu sosește.

2Toate căile omului

Curate sunt, în ochii lui;

Dar Cel cari duhuri cercetează,

E Dumnezeu. Încredințează

3Lucrarea-n mâna Domnului,

Și-atunci – cu ajutorul Lui –

Ce-ai plănuit, îți izbutește.

4Pe toate, Domnul le zidește

Pentru o țintă; chiar cel rău,

Va urmări un scop al Său,

Fiind făcut, cu bună știre,

Dar, zilei de nenorocire.

5Trufașa inimă-i mereu

Scârbă-n fața lui Dumnezeu;

Dar hotărârea Sa-i luată:

Nepedepsită, nu-i lăsată.

6Prin dragoste, credincioșie,

Nelegiuirea o să fie,

De către oameni, ispășită;

Chiar și prin frica zămislită

Din teama de Stăpânul său,

Se-abate omul, de la rău.

7Când Domnului îi sunt plăcute

Cărările ce sunt bătute

De-un om, va face omului,

Prieteni, din dușmanii lui.

8Mai bun puținul, cu dreptate,

Decât mult, dar cu strâmbătate.

9Inima omului gândește

La calea pe care pășește;

Dar Dumnezeu e Acel care

Îndreaptă pașii, pe cărare.

10Doar hotărâri dumnezeiești,

La împărat, o să găsești;

Când judecăți o să rostească,

El n-are voie să greșească.

11Cântar, cumpănă cu dreptate,

Sunt de la Domnul așteptate;

Măsurile cântarului,

Sunt tot lucrarea Domnului.

12I-e scârbă unui împărat,

Să facă rău, căci ne-ncetat,

Scaunul său de cârmuire

E tare prin neprihănire.

13Plăcută-i împăraților

Gura neprihăniților,

Căci ei pe-aceia îi iubesc

Care, neprihănit, vorbesc.

14Când împăratul e furios,

Mânia sa – neîndoios –

Drept vestitor al morții este;

Dar înțeleptul știe peste

Mânia lui, ca să pășească

Și poate să îl potolească.

15Fața-mpăratului, senină,

E semn de viață și lumină;

Bunăvoința lui e ploaie

De primăveri, căzând vioaie.

16Mult mai de preț e dobândirea

Înțelepciunii, ca lucirea

Dată de aurul curat;

Pricepere de-ai câștigat,

Vei fi cu mult mai fericit,

Decât argint de-ai fi primit.

17Neprihănitul e dator

Să își păzească-al său picior

De rele; sufletu-și păzește

Cel care calea-și îngrijește.

18‘Naintea morții, e mândria;

Iar a căderii e trufia.

19Mai bine e să te smerești

Cu cei blânzi, decât să-mpărțești

Prada cu oamenii cei mari,

Plini de mândria că sunt tari.

20Să cugeți – cât ești pe pământ –

La al lui Dumnezeu Cuvânt,

Ca fericirea s-o găsești;

În El, încrezător de ești,

El te va face fericit.

21Când „priceput” omu-i numit,

Are o inimă-nțeleaptă,

Ce-mparte judecata dreaptă;

Dulceața buzelor mărește

Știința celui ce vorbește.

22Înțelepciunea e izvorul

De viață, pentru muritorul

Ce-o stăpânește. Dar se știe,

Căci cel nebun, prin nebunie,

Are să fie pedepsit.

23Prin vorbă, fost-a dovedit

Omul cu inimă-nțeleaptă

Și de la el, mereu, se-așteaptă

Învățături noi, sănătoase.

24Cuvintele prietenoase,

Sunt ca un fagure de miere:

Dulci, dătătoare de putere,

Dau sănătate trupului

Și îndulcesc sufletul lui.

25Sunt multe căi care par bune,

Dar la sfârșit, se poate spune

Dacă la moarte au condus,

Sau dacă înspre viață-au dus.

26Omul acel care muncește,

Doar pentru sine se trudește;

Căci foamea doar când îl atinge,

Ca să muncească-l va împinge.

27Omul care-i stricat din fire,

Va pregăti nenorocire,

Iar gura-i e cuptor încins,

În care arde foc nestins.

28Omul ne-astâmpărat stârnește

Certuri și dezbinări urzește

Acela care-i pârâtor.

29Omul care-i asupritor,

Pe-al său aproape-l amăgește

Și-l duce de se prăpădește.

30Dacă-și închide cineva

Ochii și va gândi, cumva,

La lucruri rele și stricate,

Omul acela – din păcate –

Fărădelegi a săvârșit,

Căci răul l-a și făptuit.

31Părul cel alb e o cunună

Pe care poate să o pună

Neprihănirea – ea o are,

Ascunsă, pe a ei cărare.

32Cel care-ncet e la mânie,

Mai prețuit are să fie

Decât viteazul cântărește;

Omul care se stăpânește

Este cu mult mai prețuit

Decât e cel ce-a cucerit

Cetăți, prin a lui vitejie.

33Sorții se-aruncă – cum se știe –

În poala hainei, dar mereu,

Alegerea-i la Dumnezeu.