Iov 28 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Argintul din pământ se scoate –

Și aurul la fel – și poate,

Apoi, să fie curățat.

2Fierul e din pământ luat,

Iar piatra trebuie topită

Spre-a fi arama slobozită.

3Omul, în beznă, luminează,

Cu felinarul. Cercetează

Până-n ținuturile-adânci

Ce sunt la temelii de stânci,

Pietrele care s-au ascuns

În bezna cea de nepătruns

A umbrei morții. Omul sapă

4Fântâni, ca să găsească apă.

Multe izvoare-au fost săpate

În locurile-ndepărtate

Care nelocuite sânt.

Iată că omul, în pământ,

Sapă, în frânghii atârnat;

Ca într-un scrânciob legănat,

Piciorul nu-i e de folos,

Căci nu-l mai poate pune jos.

Departe-i de vreo așezare,

Când face-o astfel de lucrare.

5Lutul din care a ieșit

Pâinea, adânc e răscolit,

De parcă focul l-a pătruns.

6În el, safirul e ascuns;

Apoi de-asemenea, mai sânt

Pulberi de aur în pământ.

7Cărarea lui, nu pot s-o vadă

Vulturi, sau pasărea de pradă.

8Nici dobitoacele, pe ea,

Ca să pălească, n-ar putea;

Pe unde-aceasta s-a aflat,

Nici măcar leul n-a călcat,

9Vreodată. Omul doar s-a dus:

Pe stâncă, mâinile și-a pus,

Și munți-apoi, a răsturnat,

10Din rădăcină. A săpat

Făgașe multe și adânci

În munte, și-a văzut în stânci,

Tot ceea ce aveau de preț.

11Oprește-al apei curs măreț

Și-n albia sa a pătruns

Să scoată ce era ascuns

Sub unda ce-nvelea genunea.

12Dar unde este-nțelepciunea?

Și unde, oare, locuiește

13Priceperea? Nu prețuiește

Omul, ale ei daruri cari

N-au preț, atât cât sunt de mari.

Ea, în pământ, nu se găsește;

14De-ntrebi, adâncul îți șoptește:

„La mine nu-i!” Marea-ți răspunde:

„Și nici la mine, nu se-ascunde!”

15Ea nu poate fi, niciodată,

Pe-argint și aur cumpărată;

16Nici chiar pe aur din Ofir,

Nici pe onix, nici pe safir.

17Ea nu poate fi, niciodată,

Cu diamantu-asemănată,

Cu aurul, cu vasul care

Cel mai ales metal îl are

În forma-n care e turnat.

18Mărgean, cristal, n-au însemnat

Nimic pe lângă-nțelepciune.

Pe lângă ea, nu se pot pune

Mărgăritarele. Topazul

19Din Etiopia, extazul –

Oricât are să ni-l mărească –

Nu poate ca să prețuiască

Asemeni ei. Nu-i aur care

S-o cumpănească, pe cântare.

20Atuncea, mă întreb, în mine:

„Priceperea de unde vine?

Și-n-elepciunea?” Sunt ascunse,

21Să nu poată a fi ajunse

De către ochii omului;

Nici păsările cerului,

Din zborul lor, nu o zăresc.

22Moartea și-adâncul glăsuiesc:

„Am auzit de-nțelepciune –

Atâta doar, putem a spune.”

23Drumul pe care hoinărește,

Ținutu-n care locuiește

Și unde este ea, mereu,

Le știe numai Dumnezeu.

24El, vede totul, pe pământ –

Toate câte, sub soare, sânt.

25Când greutate-a rânduit

El, vântului, și-a stabilit

26Măsura apei, când a dat

Legi ploii, când a însemnat,

Pe cer, drumul fulgerului –

Și-asemeni, al tunetului –

27Atuncea numai, s-a văzut

Înțelepciunea; i-a făcut

Domnul, o temelie tare

Și-apoi a pus-o la-ncercare.

28Sfârșind, omului, i-a vorbit:

„Iată ce am descoperit

În urma cercetării, Eu:

Doar frica pentru Dumnezeu

E-adevărata-nțelepciune.

Să faci, mereu, doar lucruri bune,

Și relele le-ndepărtează:

Ăst fapt, pricepere-nsemnează.”