1Iată ceea ce-a prorocit
Cel cari, Isaia, s-a numit –
După cuvântul Domnului –
În contra Babilonului.
Isaia se vădea cel care,
Părinte, pe Amoț, îl are.
2Pe-un munte gol, să ridicați
Un steag și să vă înălțați
Glasul, făcând semne din mână,
Celor cari trebuie să vină
La poarta-asupritorilor!
3Iată, Domnul oștirilor,
În felu-acesta, a vorbit:
„Aflați că Eu am poruncit
Oștirii Mele celei sfinte
Și i-am cerut să ia aminte!
Pe-ai Mei viteji, Eu i-am chemat,
Cu cei care s-au bucurat
De-a Mea mărime, ca să vină
La judecata cea deplină,
Făcută de a Mea mânie.”
4Un mare vuiet o să fie,
Cum e vacarmul cel pe care
Îl face-o gloată de popoare.
Se-aude zarvă de-mpărați,
De oameni cari stau adunați.
Domnul oștiri-Și cercetează,
Atent, oștirea, ca să-i vază
Pe-aceia care vor lupta,
În lupta ce se va purta.
5Această oaste, adunată,
E dintr-o țară depărtată,
Din marginea cerurilor.
Astfel, Domnul oștirilor
Și-uneltele mâniei Lui
Lovesc fața pământului,
Căci Domnul vrea să-l pedepsească
Și are să îl nimicească.
6Gemeți! Căci ziua Domnului
E-aproape, cu mânia Lui.
Ea vine peste-ntreaga fire,
Asemeni ca o pustiire
A Celui care e, mereu,
Atotputernic Dumnezeu!
7De-aceea, mâinile slăbesc,
Iar inimile se topesc.
8Toți oamenii sunt năpădiți
De spaime și sunt chinuiți
De mari dureri. Spasmele lor
Sunt ca ale femeilor,
La naștere. Încremenesc,
Unii la alții când privesc,
Iar fața li se înroșește
Și precum focul se vădește.
9Iată că ziua Domnului
Lovește a pământului
Față. E ziua de mânie!
Nu mai e milă, doar urgie
Aprinsă. Este un foc viu,
Cari va preface-ntr-un pustiu
Pământul, nimicind astfel
Toți păcătoșii de pe el.
10Stelele-atunci au să pălească
Și nu au să mai strălucească.
Nici Orionu-atunci, la fel,
Nu va mai străluci nici el,
Iar soarele, abia ivit,
Se-ntunecă în răsărit.
Luna, apoi – de-asemenea –
Nu va mai lumina nici ea.
11Domnul a zis: „Iată, voiesc –
Lumea – ca să o pedepsesc,
Căci plină e de răutate,
Iar pe cei răi pentru păcate,
Pentru nelegiuirea lor.
Voi face ca trufașilor
Să le-nceteze semeția.
Iată, voi spulbera mândria
Asupritorilor, de-ndat’!
12Mai rari ca aurul curat
Și scumpi ca aurul pe care
Țara Ofirului îl are,
Voi face oamenii să fie.
13Pentru aceasta, să se știe
Că cerul îl voi clătina.
Pământul se va legăna,
Căci zguduit are să fie
Din temelii, de-a Mea mânie.
De-a Domnului mânie-aprinsă,
Lumea va fi atunci cuprinsă,
Pentru că este ziua Lui,
Ziua mâniei Domnului.
14Speriați atuncea, bunăoară,
La fel ca și o căprioară
Ori asemenea turmelor
Rămase fără de păstor,
Se va întoarce fiecare,
La neamul pe care îl are.
15Cei care vor fi prinși să știe
Cum că străpunși – toți – au să fie,
Iar cei cari fi-vor apucați,
De sabie vor fi tăiați!
16Copiii le vor fi loviți,
Fiind – sub ochii lor – zdrobiți.
Casele fi-vor jefuite,
Iar soațele lor, necinstite.
17Ațâț poporul Mezilor,
Să meargă împotriva lor,
Căci ei, argintul nu-l doresc
Și nici la aur nu poftesc.
18Cu arcuri, ei vor tăbărî
Pe tineri și-i vor omorî,
Căci milă n-au din partea lor,
Nici roadele pântecelor,
Pentru căci nici copilul n-are
Să dobândească-a lor cruțare.
19Iar Babilonul, negreșit,
Are să fie nimicit.
El – fala împăraților,
Podoabă a Haldeilor –
Precum Sodoma și Gomora,
Ajunge-va, când va fi ora
Mâniei Domnului. Astfel,
20Nimeni nu va mai sta în el,
Căci locuit n-o să mai fie.
Arabul nu are să vie
Să își întindă cortul lui,
La poarta Babilonului.
Păstorii n-au să se oprească
Cu turmele, să poposească
Înălțând țarcuri pentru ele,
Pe lângă zidurile-acele.
21Doar fiarele de prin pustie,
În locu-acela, au să vie,
Culcușuri ca să-și încropească.
În case au să locuiască
Doar bufnițe și struți, căci loc,
Pentru stafii va fi, de joc.
22În casele împărătești
Și-n casele cele domnești,
Doar urletul șacalilor
Va răsuna-nfricoșător.
În casele cari sunt știute
Că de petrecere-s făcute,
Câinii sălbatici au să vie.
Iată că vremea e târzie!
Zilele sale-s numărate
Și nu vor fi adăugate.
A timpurilor împlinire
Nu va cunoaște zăbovire.”
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
