Evrei 4 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„De-aceea, vreau să ascultăm

Și bine, seama, să luăm,

La vremurile-acestea-n care,

Încă se află, în picioare,

Făgăduința Domnului,

De a intra-n odihna Lui,

Ca nu cumva, unii din noi

Să vină prea târziu apoi.

2Și noi – asemeni lor odat’ –

O veste bună-am căpătat.

Cuvântul propovăduit,

Lor însă nu le-a folosit,

Căci cei care l-au ascultat,

Credință, nu au arătat.

3Dar noi – pentru că am crezut –

Iată, acum, că am putut

Intra-n „odihna” despre care,

El a vorbit, la fiecare,

Când spus-a că „m-am mâniat

Și-atunci, în Mine, am jurat,

Precum că ei nu vor putea,

Să intre, în odihna Mea!”,

Cu toate că lucrarea Lui,

Din vremea începutului –

De când e lumea-ntemeiată –

Deja, fusese terminată.

4Aste cuvinte le-a rostit,

Când, într-un loc, ni s-a vorbit

Despre a șaptea zi: „Mereu –

A șaptea zi dar – Dumnezeu

Sfârșit-a totul de zidit

Și-n urmă, El S-a odihnit”.

5Și-aici, vedeți, este zis iară:

„Iată că ei rămân afară,

Pentru că ei nu vor putea,

Să intre în odihna Mea!”

6Deci, unii au să dobândească

Odihna Lui dumnezeiască;

Dar pentru cei ce-au auzit –

Întâi – cuvântul ce-a vestit

Vestea cea bună – la-nceput –

Fără, însă, a fi putut,

Odihnă, de-a fi căpătat –

Pentru că nu au ascultat –

7El hotărăște, peste lume,

O nouă zi: „Astăzi” anume,

Vorbind prin David ca să cheme,

Din nou, după atâta vreme:

„Azi, dacă glasu-l auziți,

În inimi nu vă împietriți!”

8Căci dacă Iosua putea,

Odihnă-n urmă, să le dea,

Al nostru Tată Cel de Sus,

De altă zi, n-ar mai fi spus.

9Atuncea, totul rămânea,

Doar la odihna ce-o dădea

Ziua a șaptea, de Sabat,

Așa precum a fost lăsat

Prin Lege-n grijă, tot mereu,

Poporului lui Dumnezeu.

10Ce-l ce-n odihnă, reușește,

Ca să pătrundă, se-odihnește

De toată truda lui, mereu,

Asemenea lui Dumnezeu,

Care și El S-a odihnit,

Când terminat-a de zidit.

11Să ne grăbim dar, să intrăm

Și în odihna Lui, să stăm.

Mereu, s-aveți dar, grijă mare,

Ca-n pilda de neascultare,

Să nu se-ntâmple-apoi, cumva,

Să cadă-n urmă cineva.

12Căci al lui Dumnezeu Cuvânt,

Venit din ceruri, pe pământ,

E viu mereu și lucrător

Și este mult mai tăietor

Decât acea sabie care,

Pe două părți, tăișuri, are:

Suflet de duh, desparte El,

Și-ncheieturile – la fel –

De măduvă, și-n urmă, poate,

La judecată, de a scoate

Simțirile-n inimi ascunse

Și gândurile nepătrunse.

13Nici o făptură nu se-ascunde,

De El, căci – peste tot – pătrunde.

Nimic nu e acoperit,

Ci totu-i gol, necontenit,

Față de Cel cu care noi

Avem de-a face, să știți voi.

14Deci, dacă noi am căpătat

Un Mare Preot, însemnat,

Cari cerurile-a străbătut –

Căci El este, cum am văzut,

Iisus, Fiul lui Dumnezeu –

Va trebui să stăm, mereu,

Tari, în mărturisirea care

Am căpătat-o fiecare.

15Pentru știința tuturor,

Vă spun, acuma, fraților,

Că nu avem un Preot Mare

Cari, milă, pentru noi, nu are –

Pentru a noastră slăbiciune

Ce caută a ne supune –

Ci El, în toate – negreșit –

Asemeni nouă, ispitit

Ajunse-a fi și încercat,

Însă a fost fără păcat.

16Haideți dar, să ne-apropiem,

Cu-ncredere ca să ședem

Lângă al Său scaun de har,

Ca să primim apoi, în dar,

Harul și îndurarea-I mare

Și-apoi, la vremea de-ncercare,

Să nu ne pomenim uitați,

Ci dimpotrivă, ajutați.”