2 Cronici 26 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Domnia lui Ozia

1Ozia-apoi, al său fecior,

A devenit stăpânitor

În Iuda unde – împărat –

Al său popor l-a așezat.

Când – împărat – el se făcuse,

Doar șaisprezece ani avuse.

2În timpul său, a reușit –

Elotul – de l-a dobândit

Și după ce-l luă-napoi,

L-a întărit iar, mai apoi.

3Ani șaisprezece a avut,

Când împărat a fost făcut,

Iar – la Ierusalim – apoi,

El a domnit cincizeci și doi.

Mamă i-a fost Icolia,

Cari, din Ierusalim, venea.

4Cât a trăit, el a făcut

Doar lucruri care I-au plăcut

Lui Dumnezeu, asemenea

Cum a făcut Amația.

5Cât Zaharia a trăit –

Acela care s-a vădit

Că e proroc și pricepea

Ceea ce îi descoperea

Domnul prin vise – l-a cătat

Pe Dumnezeu neîncetat;

Iar Dumnezeu l-a ocrotit

Și l-a făcut de-a propășit.

6Când Ozia porni apoi,

Cu Filistenii, un război,

A mers pân’ la cetatea Gat

Și al ei zid l-a dărâmat.

A dărâmat, de-asemenea,

Zidul cari Iabna-mprejmuia,

Precum și al Asdodului.

A ridicat, în jurul lui,

Alte cetăți. Le-a construit

Acolo, căci le-a rânduit

Să șeadă între-al său popor

Și cel al Filistenilor.

7Domnul a fost, neîncetat,

Cu el și ajutor i-a dat

În contra Filistenilor,

Precum și a Arabilor

Cari la Gur-Bal stăpâni erau

Căci în acel ținut ședeau.

Cu Moabiții s-a luptat,

Iar Dumnezeu, sprijin, i-a dat.

8Toți Amoniții se duceau

La Ozia și îi dădeau

Daruri, pentru că faima lui,

La granița Egiptului

Ajunse și era știut

Cât de puternic s-a făcut.

9Și la Ierusalim, de-ndat’,

Ozia, turnuri, a-nălțat.

Un turn, după porunca lui,

Era pe poarta unghiului,

În timp ce altul se vădea

Pe poarta văii că ședea.

Apoi, pe unghiuri – negreșit –

El, alte turnuri, a zidit.

10A zidit turnuri în pustie,

Iar pentru că avea-n câmpie

Și-n văi, turme nenumărate,

A pus, fântâni, de-a fi săpate.

Avea plugari și-asemenea,

Vieri avea, căci îi plăcea

Lucrul pământului. Astfel,

Mulți locuiau pe la Carmel.

11O oaste de oșteni avea

Mereu, alături, Ozia,

Cari fost-a-n cete împărțită.

Oastea fusese rânduită

De logofătul Ieiel

Și de Maseia cari, și el

Fusese mare dregător.

Numărătoarea cetelor

Și-a celor ce le-alcătuiau,

Oameni-aceștia o făceau.

Hanania era cel care,

E, peste cete, pus mai mare.

12Tot numărul acelor cari,

Peste familii, sunt mai mari –

Precum și al vitejilor

Cari fost-au sub porunca lor –

E două mii și șase sute.

13Trei sute șapte mii cinci sute

Fusese numărul pe care

Oastea mai marilor îl are.

Cu-această oaste, ei ședeau

Lângă-mpărat și-l sprijineau.

14Oștenii, suliți, au avut,

Coifuri și platoșe și scut.

Unii și praștii mai aveau,

Iar alții, arcuri, foloseau.

Armele-acestea – negreșit –

De la-mpărat, ei le-au primit.

15Când Ozia fost-a-mpărat,

Ierusalimul apărat

Era și de mașini, pe care

Le-a născocit un meșter mare.

Pe ziduri, ele se găseau,

În turn și-n unghiuri, și-aruncau

Săgeți precum și pietre cari

Erau anume foarte mari.

Faima lui Ozia s-a-ntins

Și-ntreg ținutul l-a cuprins

Lățindu-se până departe,

Pentru că el avuse parte

De sprijin, în chip minunat,

Încât puternic s-a-nălțat.

Semeția lui Ozia

16Când Ozia ajunse mare –

Când s-a simțit destul de tare –

Inima lui s-a înălțat

Și spre pieire l-a-ndreptat.

Față de Domnul, s-a vădit

Precum că a păcătuit,

Intrând în Templul Domnului

Și aducând, pe-altarul Lui,

Tămâie, deși nu avea

17Voie. Atunci, Azaria,

Cari era preot, a-ndrăznit –

De-optzeci de preoți însoțit

Și de mulți oameni cari vădeau

Precum că inimă aveau –

18Să stea-n fața-mpăratului

Ca să se-mpotrivească lui.

El merse-n față la-mpărat

Și-n acest fel, a cuvântat:

„N-ai dreptul pe altarul Lui,

S-aduci tămâie Domnului!

Acest drept e-al preoților,

Adică e al fiilor

Cari, de Aron, sunt zămisliți,

Pentru că ei au fost sfințiți,

Spre-a o aduce Domnului!

Acuma, din locașul Lui,

Să ieși afară, imediat,

Căci săvârșești un greu păcat!

Prin acest lucru, îți spun eu,

Nu Îl cinstești pe Dumnezeu!”

19Doar o cădelniță, avea,

Atunci, în mână, Ozia.

Către Azaria, de-ndat’,

El se întoarse, mâniat,

Și toată lumea s-a-ngrozit

Văzând că lepra l-a lovit.

Pe frunte, lepra îi ieșise,

20Pentru că Domnul îl lovise.

Preoții, grabnic, îl luară

De mână și l-au scos afară.

Chiar împăratu-a priceput

Cum că prin ceea ce-a făcut,

Un lucru rău el săvârșise,

Iar Dumnezeu îl pedepsise.

21Domnul, cu lepră, l-a lovit

Pe Ozia, care-a bolit,

Până în ziua morții sale.

De-aceea, a găsit cu cale

Să nu mai șadă la palat,

Ci într-o casă așezat,

Care era deosebită,

Mai la oparte, construită.

Al său fecior, Iotam numit,

În fruntea casei a venit

Să judece pe-al său popor,

Căci a fost pus judecător.

22Dar toate câte-au fost făcute

De Ozia, au fost trecute

În cartea lui Isaia, care,

Părinte, pe Amoț, îl are.

23Când Ozia a adormit,

A fost și el adăugit

Neamului său. L-au îngropat

Într-un mormânt ce-a fost săpat,

De-ai săi supuși, pe un ogor,

Cari este-al împăraților

Și folosea la-nmormântare,

Căci ei au zis că „Lepră are”.

Iotam – al său fiu – a venit

În locul lui și a domnit.