1Doamne, Te rog să iei aminte
La rugăciunea mea fierbinte
Și fă s-ajungă pân’ la Tine,
Strigătul meu. Doamne, de mine,
2Să nu Te-ascunzi când sunt aflat,
De mari necazuri apăsat!
Pleacă-Ți urechea către mine,
Atuncea când eu strig la Tine!
Degrabă, Doamne ia aminte,
La rugăciunea mea fierbinte!
3Căci ale mele zile pier,
Ca fumul înălțat spre cer.
Arse îmi sunt oasele mele
Căci bieți tăciuni ajuns-au ele.
4Inima mea este lovită
Și e ca iarba ofilită.
Chiar și de pâine, uit mereu.
5Atât de mare-i plânsul meu,
Încât apoi mă pomenesc
Că oasele mi se lipesc
De carne. Sunt asemenea
6Precum este o cucuvea
Ce se ascunde-ntre ruine.
Cel care seamănă cu mine,
E pelicanul din pustie.
7Somnul nu vrea să îmi mai vie.
Ca pasărea însingurată –
Pe un acoperiș uitată –
Ajuns-am ca să fiu acum.
8Mereu, pe-al vieții mele drum,
Vrăjmașii mă batjocoresc.
Potrivnicii mă urmăresc,
Plini de mânie. Ne-ncetat,
Ei – doar pe mine – au jurat.
9Acum, țărâna se vădește
Că pâinea mi-o înlocuiește,
Iar băutura mi se-arată,
Cu lacrimi doar amestecată.
10Căci mă încearcă-a Ta mânie
Și urmărit sunt de urgie.
Departe, Tu m-ai aruncat,
După ce-ntâi m-ai ridicat.
11Zilele mele stau să treacă
Precum o umbră care pleacă.
Gata-s, din lume, să mă duc
Și-asemeni ierbii mă usuc.
12Dar Doamne, Tu Te dovedești
Că pe vecie-mpărățești,
Iar pomenirea o să-Ți ție
Din neam în neam, în veșnicie.
13Te vei scula de pe-al Tău tron,
Ca să ai milă de Sion,
Căci este vremea potrivită
Pentru-ndurarea hărăzită,
14Iar robii Tăi se dovedesc
Că pietrele i le iubesc
Și iată, milă le e până
Și de-a Sionului țărână.
15Popoarele de pe pământ
Și cei cari, împărați, le sânt,
De al Tău Nume se vor teme
Și de-a Ta slavă-n orice vreme.
16Sionul fi-va, iar, zidit,
De către Domnul, negreșit,
Căci slava Lui cea minunată
Iar o să fie arătată.
17El ia – necontenit – aminte,
La rugăciunea cea fierbinte,
Făcută de cel necăjit
Cari nevoiaș s-a dovedit,
Căci ruga nevoiașului
Nu-i lepădată-n fața Lui.
18Lucrul acesta să se scrie,
Pentru cei care au să vie,
Iar cei care se nasc mereu,
Să-l laude pe Dumnezeu!
19De la-nălțimea cea pe care
Numai sfințenia Lui o are,
Domnul privește spre pământ,
20La geamătul celor ce sânt
Ajunși a fi prinși de război,
Pentru a-i izbăvi apoi,
Pe-aceia care se vădesc
Cum că pe moarte se găsesc.
21Ei vor vesti Sionului,
Mereu, Numele Domnului;
Iar laudele-I hărăzite
Vor fi-n Ierusalim vestite,
22Atunci când cei ce-s împărați,
Peste popoare așezați,
Cu ai lor oameni au să vie,
Vrând, în Ierusalim, să fie,
Spre a-L sluji apoi, mereu,
Pe-al nostru Domn și Dumnezeu.
23Puterea, El mi-a frânt-o-n drum
Și mi-a scurtat viața acum.
24Eu zic: „Doamne, milă aș vrea,
Căci jumătate-i viața mea.
Arată-mi îndurare mie,
Căci anii Tăi țin pe vecie!”
25Acest pământ – cum e știut –
Tu, în vechime, l-ai făcut,
Iar cerurile – negreșit –
Mâinile Tale le-au urzit.
26Toate-au să piară, știu prea bine,
Însă Tu Doamne vei rămâne.
Ca și o haină veche sânt
Și-ai să le schimbi ca pe-un veșmânt.
27Dar Tu Același vei rămâne,
Iar anii Tăi veșnic vor ține.
28Fiii, pe care au să-i nască
Ai Tăi robi, au să locuiască
În țară. Înaintea Ta,
Sămânța lor, veșnic, va sta.
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
