1 Împărați 22 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Legământul cu Iosafat

1Trei ani în liniște-au trecut,

Căci Israelul n-a avut

Război, cu neamul Sirian.

2Când s-amplinit al treilea an,

Cel ce se cheamă Iosafat –

Și-a fost, în Iuda, împărat –

Venit-a la-mpăratul care

Neamul lui Israel îl are.

3Cel cari era în Israel

Cârmuitor, a zis astfel,

Slugilor sale: „Știți voi oare,

Cum că Ramotu-acela care

În Galaad este aflat,

E-al nostru? El a fost lăsat

În mâna Sirienilor.

Dar al lui Israel popor

Va trebui să-l ia-napoi,

Chiar dacă fi-va un război.

De-aceea, zic: nu mai putem,

În liniște, ca să ședem!”

4Apoi, i-a zis lui Iosafat

Cari era-n Iuda împărat:

„N-ai vrea să ne-nsoțiți și voi,

În Galaad și, cu război,

Ramotul să îl dobândim?

„Alăturea, o să vă fim!” –

Răspunse Iosafat, de-ndată.

„În bătălia ce se-arată,

Cu tine am să fiu și eu,

Precum și tot poporul meu.”

5După aceea, Iosafat

În acest fel, a cuvântat:

„Poruncă dă, să se adune

Prorocii, să vedem ce spune

Acum, cuvântul Domnului.”

6În fața împăratului,

Prorocii – toți – s-au adunat

Și-n număr, ei s-au ridicat

La patru sute-aproape. Când

Se strânseră toți, așteptând

‘Naintea lui, Ahab a spus:

„Iată, în gând, acum, ne-am pus,

În Galaad, ca să plecăm,

Ramotul să-l eliberăm.

Voiesc să știu ce spuneți voi:

Să pornesc oare, ăst război,

Sau să mă las? Cum e mai bine?”

„Du-te, căci Domnul e cu tine” –

Prorocii toți l-au sfătuit.

7Când Iosafat i-a auzit,

Ne-ncrezător l-a întrebat

Pe-al lui Israel împărat:

„Nu mai e oare-n acest loc

Vreun om care este proroc

Al Domnului, să îl chemăm,

Ca și pe el să-l întrebăm?”

8Al lui Israel împărat

I-a zis atunci, lui Iosafat:

„Mai este, în poporul meu,

Un om prin cari, pe Dumnezeu,

Noi am putea să-L întrebăm.

De vrei, putem să îl chemăm.

Eu îl urăsc pe omu-acel,

Căci doar de rău vorbește el.

Nimica bun, nu-mi prorocește.

Acel om, Mica, se numește

Și Imla este al lui tată.”

„Cheamă-l pe Mica, de îndată” –

Îi zise Iosafat. „E bine

Să nu vorbești așa, când vine,

Căci vreau – prin el – să aflu eu,

Ce ne va spune Dumnezeu.”

9Al lui Israel împărat,

La sine-ngrabă a chemat,

Un dregător și-astfel i-a spus:

„Mica să fie-ndat’, adus!

Mica este acela care,

Pe Imla, drept părinte-l are.”

10Pe jilțuri, ci doi împărați

Erau atuncea așezați,

La a Samariei intrare.

Cu hainele de sărbătoare,

Fuseseră înveșmântați.

În fața lor, erau aflați

Prorocii care îi avea,

În acel timp, Samaria.

Aceștia, toți, se îmbulzeau,

Necontenit, și proroceau.

11Unul – zis Zedechia – care,

Părinte, pe Chenana-l are,

Coarne de fier și-a făurit

Și-n acest fel a glăsuit:

„Așa vorbește Domnul: „Iată,

Cu aste coarne, o să-i bată

Ahab, pe Sirieni apoi.

Când va porni acest război,

Cu ele, o să-i biruiască

Și are să îi nimicească!”

12Ceilalți proroci au zis la fel,

Căci prorociră ca și el:

„În Galaad să te repezi,

Ramotul să-l eliberezi!

Căci Domnul a găsit cu cale,

Să îl dea pradă, mâinii tale.”

13Solul care a fost trimis,

A mers la Mica și i-a zis:

„Prorocii, toți, care-au venit,

De bine doar, au prorocit

În fața împăratului.

Când vei sosi la curtea lui,

Ai grijă, prorocește-i bine!”

14„Spun ceea ce, de sus, îmi vine”–

Răspunse Mica-ndată. „Eu,

Doar ce-mi va spune Dumnezeu,

Am să îi spun. Nimic mai mult,

Căci eu, de Dumnezeu, ascult.

Viu este Domnul, că-i voi spune

Tot ce în inimă-mi va pune.”

15Mica ajunse la-mpărat

Și-atunci Ahab l-a întrebat:

„În Galaad, să ne urcăm –

Ramotul să-l eliberăm –

Sau să mă las? Cum e mai bine?

Mica a spus: „Domnu-i cu tine

Și iată, a găsit cu cale,

Să îl dea pradă, mâinii tale.”

16Când auzi al său răspuns,

De-un gând Ahab a fost pătruns

Și zise: „Oare-acest cuvânt

A fost rostit de Domnul Sfânt?

Mă îndoiesc. De-aceea spun:

De câte ori vrei să te pun,

Să juri, pe Numele Cel Sfânt

Al Domnului, că ăst cuvânt

Ce l-ai rostit e-adevărat?”

17Mica, atunci, a cuvântat:

„Iată că văd al tău popor,

Ca turma fără de păstor.

Îl văd, pe munte, risipit,

Iar Domnul, astfel, a vorbit:

„Nu au stăpân oameni-acei.

Acasă, să se-ntoarcă ei.”

18Al lui Israel împărat

L-a întrebat, pe Iosafat:

„Dar oare nu-ți spusesem eu,

Precum că Mica, tot mereu,

Numai de rău îmi prorocește?

Nimica bun nu îmi vestește!”

19Mica s-a-ntors către-mpărat,

Și-n acest fel a cuvântat:

„Ascultă ce a glăsuit

Domnul, atunci când a vorbit.

Pe Dumnezeu, eu L-am văzut,

Pe al Său jilț când a șezut,

Având oștirea cerului,

La dreapta și la stânga Lui.

20Domnul, în juru-I, S-a uitat

Și-n urmă El a cuvântat:

„Cine are să-l amăgească,

Pe-Ahab, ca el să se pornească

Înspre Ramotul cel pe care

Țara din Galaad îl are?

Acolo, trebuie să piară!

Cine-l va duce-n acea țară?”

21Un duh, atunci, s-a-nfățișat

La Domnul și a cuvântat:

Iată că eu am să găsesc

O cale, să îl amăgesc.”

22„Dar cum vei face?” – a voit

Domnul să știe, negreșit.

„Am să mă fac duh de minciună

Și-ai săi proroci, toți, au să-i spună

Ca să se ducă la Ramot.

În felu-acesta, eu socot

Cum că Ahab are să piară.”

„Așa să faci! Ieși dar, afară,

Și fă precum ai cuvântat” –

Îi zise Domnul – „de îndat’!”

23Duh de minciună, Domnu-a pus,

În toți prorocii – cum a spus –

Căci lucruri rele-a pregătit

Pentru Ahab, cum l-a vestit.”

24Când Zedechia-a auzit

Aceste vorbe, a venit

La Mica și, plin de necaz,

L-a pălmuit peste obraz.

În urmă, el a glăsuit:

„Spune-mi, pe unde a ieșit

Duhul lui Dumnezeu, din mine,

Ca să vorbească-apoi, cu tine?”

25Mica răspunse: „Ai să vezi

Și-al meu cuvânt ai să îl crezi,

În ziua-n care-nspăimântat,

Să te ascunzi, vei fi cătat.”

26Furios, Ahab – atunci – a zis:

„Mica, voiesc să fie-nchis!

Să-l duceți la Amon – cel care,

Peste cetate e mai mare –

Și la Ioas – la dregător –

Acela care e fecior

Al împăratului. Plecați

Și pe-a lor mână să îl dați!

27Ei să-l arunce-n închisoare,

Să nu mai vadă-al zilei soare.

Cu pâine, numai, să-l hrănească

Și apă doar să-i dăruiască,

Până atunci când, înapoi,

Biruitori veni-vom noi.”

28„Dacă, în pace ai să vii” –

Răspunse Mica – „vreau să știi

Că Domnul n-a vorbit prin mine!

Luați popoare, seama, bine!” –

Mai zise el, când a sfârșit –

„La ceea ce s-a prorocit!”

Moartea lui Ahab

29Al lui Israel împărat

Și cel în Iuda-ncoronat

S-au dus pân’ la Ramotul care

Țara lui Galaad îl are.

30Ahab i-a zis lui Iosafat:

„De luptă, fi-voi îmbrăcat,

Ca să iau parte la război.

Tu să rămâi mai înapoi

Și-n hainele împărătești

Va trebui să te gătești.”

Ahab, îndată, s-a schimbat

Și-n luptă, el s-a avântat.

31Mai marele cârmuitor

Al oștii Sirienilor,

Pentru războaie mai avea

Mulți căpitani alăturea,

Iar cei ce, care, conduceau –

De toți – treizeci și doi erau.

Pe toți, la sine, i-a chemat

Mai marele și-a cuvântat:

„În luptă, când o să intrați,

Grijă s-aveți să-l căutați

Pe împăratul cel pe care

Neamul lui Israel îl are.”

Nu vă luptați nici cu cei cari

Sunt mici și nici cu-aceia mari.

Să vă luptați doar cu acel

Care-i mai mare-n Israel!”

32Cei care căpitani erau

Și carele le conduceau,

Când l-au văzut pe Iosafat

În hainele de împărat,

În felu-acesta au gândit:

„El e-mpăratul, negreșit.

Mai mare decât este el,

Nu-i altul, peste Israel.”

Încet, ei s-au apropiat,

Spre a-l lovi pe Iosafat.

Dar Iosafat, când i-a zărit,

A scos un țipăt și-a fugit.

33Cei care căpitani erau

Și carele le conduceau,

Au priceput că nu e el,

Mai mare, peste Israel,

Și-atunci, în pace l-au lăsat.

34Un om, arcul, și-a încordat,

Trăgând cu el, la întâmplare,

În vălmășagu-acela mare.

Din arc, săgeata a țâșnit

Și pe Ahab ea l-a lovit,

La-ncheietura cea pe care

Platoșa-mpărătească-o are.

Către cel care i-a condus

Carul atunci, Ahab a spus:

„Mă scoate-afară, negreșit,

Căci iată că sunt greu rănit!”

35Războiul a continuat,

În urmă, mai înverșunat.

Ahab, rănit, a stat apoi –

În carul său pentru război –

În fața Sirienilor.

Drept s-a ținut, ‘naintea lor,

Până când seara a venit

Și-abia atuncea a murit.

Sângele care-i șiroia,

Din rană, carul, îi umplea.

36Când soarele a scăpătat,

Prin tabără s-a tot strigat:

„Să se întoarcă fiecare,

Acum, la casa ce o are,

37Căci împăratul a murit!”

Când astă veste-au auzit

Oștenii, în Samaria,

Se-ntoarseră. De-asemenea,

Ei l-au luat pe împărat

Și-n urmă, l-au înmormântat

În a Samariei cetate.

38Când au sfârșit acestea toate,

Au dus caru-mpăratului,

Să-l spele-n apa iazului.

Sângele care s-a prelins,

A fost, de câini – atuncea – lins,

Iar curvele s-au adunat,

La iaz și-n apă s-au scăldat,

După cuvântul Domnului,

Rostit contra-mpăratului.

39Dar toate câte le-a făcut

Ahab, oare nu s-au trecut

În cărțile Cronicilor

Ce sunt ale-mpăraților

Cari au domnit în Israel?

Nu scrie oare, despre el,

Cum că cetăți multe-a zidit

Și că apoi a construit

O casă, cum nu s-a văzut,

Care, din fildeș, s-a făcut?

40Ahab a fost adăugat

Părinților săi. L-a urmat

Al său fecior, care-a venit

Și-n Israel a stăpânit.

Nou-mpărat care domnea,

Era chemat Ahazia.

Iosafat, împăratul lui Iuda

41Fiul lui Asa – Iosafat –

A fost, în Iuda, împărat.

De patru ani, Ahab ședea

În Israel și-mpărățea,

Când la domnie a venit

Și peste Iuda a domnit

Fiul lui Asa, Iosafat.

42Când a fost uns ca împărat,

Treizeci și cinci de ani făcuse.

El, douăzeci și cinci, șezuse

Ca domn, chiar în cetatea care,

Ierusalim, drept nume are.

Azuba fost-a a lui mamă,

Iar tatăl ei, Șihi, se cheamă.

43În toată viața, Iosafat,

Pe al său tată l-a urmat

Și tot mereu el a făcut,

Ce-I era Domnului plăcut.

Totuși, ‘nălțimile aflate

În țară, au mai fost păstrate.

Poporu-n vremea lui s-a dus,

Pe înălțimi și a adus

Tămâia care se ardea

Și jertfele, de-asemenea.

44Cât Iosafat a-mpărățit,

În pace el a viețuit

Cu cel care era-mpărat,

Peste Israel așezat.

45Dar toate câte-au fost făcute

De Iosafat, nu sunt trecute

În cărțile Cronicilor

Ce sunt ale-mpăraților

Cari peste Iuda au domnit?

46Din țară, el i-a izgonit

Pe sodomiții ce-au scăpat

Din vremea-n care, împărat,

Fusese Asa, tatăl lui.

47În muntele Edomului,

Nu se afla vreun domnitor,

Ci cârmuia un dregător.

48La Tars, corăbii s-au făcut,

Cu care Iosafat a vrut,

Pân’ la Ofir, ca să se ducă,

De unde, aur, să aducă.

La Ețion-Gheber apoi,

Corăbiile cele noi

S-au sfărâmat și n-a putut

S-aducă aur, cum a vrut.

49Atunci, Ahazia – cel care,

Părinte, pe Ahab, îl are –

Când auzi ce s-a-ntâmplat,

Îl întrebă pe Iosafat:

„Nu vrei ca slujitorii mei

Să-i însoțească pe acei

Ce sunt în slujba ta și cari

Sunt pe corăbii marinari?”

Dar Iosafat nu s-a-nvoit.

50În urmă, când a adormit,

A fost și el adăugat

La neamul său și îngropat

Chiar în cetatea cea pe care,

David, al său părinte-o are.

Apoi, în Iuda, a venit

Ioram – al său fiu – și-a domnit.

Domnia lui Ahazia

51Ahazia – acela care,

Părinte, pe Ahab, îl are –

A-mpărățit, în Israel.

Cetatea-n cari șezuse el,

Chemată e, Samaria.

Doi ani, el a domnit, în ea.

Șaptesprezece ani s-au dus,

De când în Iuda a fost pus,

Fiul lui Asa – Iosafat –

Când ajunsese împărat

Ahazia, în Israel.

52La fel ca tatăl său, și el,

Doar lucruri rele a făcut,

Iar Domnului nu i-a plăcut.

A mers pe-a tatălui său cale,

Precum și pe a mamei sale.

De-asemenea, el a urmat

Calea pe care a călcat

Ieroboam – acela care,

Părinte, pe Nabot, îl are –

Și în păcate – după el –

A tras întregul Israel.

53Pe Bal, mereu, el l-a urmat

Și-n fața lui s-a închinat,

Stârnind mânia Domnului,

Cum a făcut și tatăl lui.