Daniel 9 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Peste Haldei, drept împărat,

Dariu ajunse-ncoronat.

Din neamul Mezilor venea

Și de un an împărățea.

2În primul său an era el,

Atuncea când eu, Daniel,

Citind în cărți, am priceput

Cât timp urmează-a fi trecut

Peste cetatea ruinată,

Care-i Ierusalim chemată.

În ani, timpul acesta deci,

Se număra la șaptezeci,

Așa precum Domnul vestise,

Prin Ieremia când vorbise.

3Spre Domnul Dumnezeul meu,

Fața – atunci – mi-am întors eu.

Cu rugăciuni L-am căutat

Și cereri multe-am înălțat.

Rugile mi le-am însoțit

Cu posturi multe, negreșit.

Numai în sac m-am îmbrăcat

Și în cenușă m-am culcat.

4Față de Domnul Dumnezeu –

Al cărui slujitor sunt eu –

Făcut-am o mărturisire:

„Doamne, Tu care, peste fire,

Ești Dumnezeu înfricoșat;

Tu care ții – neîncetat –

Față de noi, al Tău cuvânt,

Precum și al Tău legământ;

Tu, Dumnezeu-Acela care

Te areți plin de îndurare

Față de cei te iubesc

Și-a Ta poruncă, o păzesc!

5Tu știi că am păcătuit!

Nelegiuiri, am săvârșit!

Răi și-ndărătnici, ne-ncetat,

Cu toții, noi ne-am arătat.

De la porunci, ne-am abătut

Și de asemeni n-am ținut

Orânduielile lăsate

De Tine, spre a fi urmate.

6De-ai Tăi proroci, n-am ascultat

Când au venit și-au cuvântat

În al Tău Nume, celor cari

Peste popor erau mai mari –

Adică împăraților,

Precum și căpitanilor

Și-asemeni și celor pe care,

Al nostru neam, părinți, îi are.

N-am ascultat când – negreșit –

Prorocii, nouă, ne-au vorbit.

7Tu Doamne, însă, ne-ncetat,

Doar drept a fi, Te-ai arătat.

A noastră față se cuvine

Ca să se umple de rușine.

Toți cei ce-n Iuda sunt aflați,

Să se simțească rușinați.

Cei din Ierusalim la fel,

Precum și cei din Israel,

Fie că sunt apropiați,

Fie că sunt îndepărtați

Pentru că Tu i-ai izgonit

În lume, când au săvârșit

Fărădelegi și-s arătați,

Față de Tine, vinovați!

8A noastră față se cuvine

Ca să se umple de rușine!

Da, nouă, împăraților,

Mai marilor, părinților,

Căci împotrivă-Ți, negreșit,

Cu toții am păcătuit!

9Însă, la Cel care, mereu,

Ne este Domn și Dumnezeu,

Întotdeauna e iertarea

Și-asemenea și îndurarea.

Căci împotrivă-I am greșit

Atuncea când ne-am răzvrătit!

10De-Acela care e, mereu,

Al nostru Domn și Dumnezeu,

Iată că noi n-am ascultat.

Legile Lui, nu le-am urmat

Chiar dacă – după cum am zis –

El, prin proroci, ni le-a trimis.

11Legea pe care Tu ai dat-o,

Tot Israelul a călcat-o

Și astfel el s-a abătut

Din calea Ta, căci nu a vrut

Să Îți dea Ție ascultare.

Tocmai de-aceea – drept urmare –

Blestemele ce au fost zise

Și jurămintele ce-s scrise

În a lui Moise lege – dată

De Dumnezeu – acuma, iată,

Asupra noastră au venit

Și fără milă ne-au lovit,

Căci am păcătuit mereu,

Față de-al nostru Dumnezeu.

12În ăst fel, fost-au împlinite

Cuvintele de El rostite,

În contra noastră-a tuturor,

Precum și a mai marilor

Cari al nost’ neam au cârmuit.

Nenorocirea ne-a lovit,

Așa după cum, niciodat’,

Sub cer, nu s-a mai întâmplat.

Așa s-a dovedit de mare,

A fi nenorocirea care,

Ierusalimul, l-a lovit.

13Nenorocirea a venit,

Exact așa precum s-a zis

Și cum, în Lege, Moise-a scris.

Însă tot nu ne-am rugat noi,

La Domnul Dumnezeu apoi,

Și nici de la nelegiuire

Nu ne-am întors a noastră fire.

La adevărul Tău, curat,

Aminte, noi nu am luat.

14De-aceea, Domnul S-a-ngrijit

Să ne ajungă, negreșit,

Nenorocirea arătată –

Așa precum a spus, odată –

Căci al nost’ Domn și Dumnezeu

Se-arată drept a fi mereu,

În tot ceea ce a făcut

Și face. Dar noi nu am vrut

Să ascultăm de glasul Lui,

Deși suntem ai Domnului.

15Acum, Tu care ești, mereu,

Al nostru Domn și Dumnezeu,

Care ai scos al Tău popor

Din mâna Egiptenilor

Prin brațul Tău puternic, tare,

Și Ți-ai făcut un Nume mare,

Așa cum astăzi e știut

Și-n tot pământul cunoscut,

Află că am păcătuit

Și făr’delegi, am săvârșit.

16Doamne, în marea-Ți îndurare,

Abate-a Ta mânie mare

Și-urgia care a lovit

Ierusalimul și-a venit

Asupra muntelui Tău sfânt.

Păcatele multe ne sânt.

Din pricina păcatelor

Și a nelegiuirilor

Pe cari părinții le-au făcut,

Ierusalimul a căzut

Și-al Tău popor e de ocară

Printre cei cari îl înconjoară.

17Doamne, al nostru Dumnezeu,

Ascultă ruga ce-ți fac eu:

Pentru iubirea Ta cerească,

Fă Doamne ca să strălucească

Lumina Feței Tale iară,

La fel ca și odinioară,

Peste Locașul sfânt vădit

Că astăzi este părăsit!

18Arată-Ți bunătatea multă!

Pleacă-Ți urechea și ascultă!

Deschide ochii și privește

Ruinele și Te gândește

Și la cetatea peste care

Este chemat, fără-ncetare,

Numele Tău! Îți cerem Ție,

Nu pentru-a noastră curăție

Lucrul acest, ci căutăm,

Ruga aceasta s-o-nălțăm,

Pentru-ndurarea Ta cea care

Se-arată-a fi nespus de mare.

19Arată-Ți bunătatea multă!

Pleacă-Ți urechea și ascultă!

Nu zăbovi! Lucrează bine,

Din dragoste doar, pentru Tine!

Căci al Tău Nume e chemat

Peste cetate, ne-ncetat,

Și peste-al Tău popor, mereu!”

20Pe când încă mai vorbeam eu,

Pe când încă mă mai rugam

Și încă îmi mărturiseam

Păcatul meu, precum și cel

Făcut de-ntregul Israel,

Și înălțam cereri ce sânt

Legate de muntele sfânt,

21Pe când nu am sfârșit a spune,

Încă, întreaga-mi rugăciune,

Într-un zbor iute a venit

Omul care-i Gavril numit.

Pe-acesta, eu l-am cunoscut

Din visul pe cari l-am avut

Mai înainte. El a-ntins

Mâna atunci, și m-a atins

În clipa-n care se arată,

Jertfa de seară a fi dată.

22El m-a-nvățat și mi-a vorbit:

„Iată, la tine am venit

Și-n acest fel va căpăta,

Multă lumină, mintea ta.

23Atuncea când te-ai așezat

Și-ai început de te-ai rugat,

Acest cuvânt a și ieșit,

Iar eu, degrabă, am venit

Să ți-l vestesc, căci te vădești

Iubit și scump precum că ești.

De-aceea, la aste cuvinte,

Acuma, tu să iei aminte,

Să înțelegi vedenia

Și tâlcul ce se află-n ea!

24Numărul săptămânilor

Sortite pentru-al tău popor

Și pentru-a ta sfântă cetate –

Până când fi-vor încetate

Relele ce sunt săvârșite

Și până vor fi ispășite

Păcatul și nelegiuirea

De cari umplută este firea,

Până când fi-va arătată

Neprihănirea minunată

Care urmează ca să vie

Și veșnică are să fie,

Pân’ la pecetluirea care

Astă vedenie o are

Și cu această prorocie,

Și până când are să fie

Făcută ungerea pe care

O va primi Acela care

Este drept Sfânt al sfinților –

Numărul săptămânilor

De cari îți pomenisem ție,

De șaptezeci, are să fie.

25Să știi și să-nțelegi, căci iată,

De când porunca este dată

Pentru a fi iarăși zidit

Ierusalimul, negreșit,

Și pân’ la vremea cea în care,

Unsul (Mesia) va apare –

Deci până la Cârmuitor –

În curgerea vremurilor

Sunt șapte săptămâni aflate.

Când ele fi-vor încheiate,

Urmează altele, sortite

Piețele a fi zidite

Și gropile. E vremea care

Se va vădi de strâmtorare,

Iar săptămânile acele

Sunt șasezeci și două ele.

26După ce șasezeci și doi

De săptămâni vor trece-apoi,

Stârpit va fi unsul – îți zic –

Și nu va mai avea nimic.

Poporul unui domn apare

Spre-a nimici cetatea-n care

Locașul sfânt este aflat.

Locașul nu va fi cruțat

Și-apoi, sfârșitul ăstui loc

Veni-va ca printr-un potop.

Războiul este pregătit

Să țină până la sfârșit.

Alături lui, de-asemenea,

Și pustiirea va ținea.

27Cu mulți care atuncea sânt,

El o să facă legământ.

Trainic, acesta o să fie

Și-o săptămână o să ție.

Când timpul are să arate

Că săptămâna-i jumătate,

Va face să-nceteze-ndată

Jertfa menită a fi dată,

Precum și daru-acela care

Este adus pentru mâncare.

Pe-aripa urâciunilor

Care e a idolilor,

Va veni unul cari vădește

Precum că numai pustiește,

Până prăpădul stabilit

Cade peste cel pustiit.”