Evrei 11 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Credința noastră e vădită

O-ncredințare neclintită,

O-ncredere nespus de mare,

În toate lucrurile care,

Acuma, nu pot fi zărite,

Fiind numai nădăjduite.

2Doar prin credință, cum se știe,

Primit-au bună mărturie

Cei din vechime, ne-ncetat,

Pentru că-n ea, ei au umblat.

3Iată, doar prin credință, noi

Ajungem a pricepe-apoi,

Că lumea, că acest pământ,

Prin al lui Dumnezeu Cuvânt,

S-au pomenit a fi făcute.

Din lucrurile nevăzute,

Putem acuma, de a crede,

Că s-a făcut tot ce se vede.

4De-asemeni, numai prin credință,

Abel a dobândit putință,

Jertfă mai bună, să Îi dea,

Lui Dumnezeu, decât avea

Cain să-I aducă. Astfel, el,

Pentru că a făcut astfel,

O mărturie a primit,

Precum că e neprihănit,

Căci Dumnezeu a acceptat

Darul pe care el l-a dat.

Măcar că, mort, el se găsește,

Prin ea, și astăzi, ne vorbește.

5Tot prin credință, e luat

Enoh, din lume și mutat,

Să nu mai vadă moartea – el,

Mutat, de Dumnezeu, astfel,

De nimeni n-a mai fost găsit.

Mai înainte, a primit

O mărturie, că, plăcut,

Lui Dumnezeu, el s-a făcut,

Și-abia apoi, a fost mutat.

6Fără credință, niciodat’,

Nimeni, plăcut, Lui, n-o să-I fie.

Cine se-apropie, să știe,

Că trebuie-a crede mereu,

Că El este, că Dumnezeu

Îl răsplătește pe cel care

Îl caută, fără-ncetare.

7Cu Noe s-a-ntâmplat la fel:

Tot prin credință-atunci când el,

De Dumnezeu fost-a-nștiințat

Despre ce-avea a fi urmat –

Adică despre lucrul care

Era, încă, în depărtare,

Lucruri care nu se vedeau

Pentru că-n viitor erau –

De-o teamă sfântă însoțit,

El, un chivot, a construit,

Prin care, casa, și-a scăpat.

Prin crezul ce l-a arătat,

Pământul fost-a osândit,

În timp ce el a moștenit

Neprihănirea minunată,

Cari prin credință este dată.

8Tot prin credință, a plecat

Avram, când Domnul l-a chemat,

În locul pe care-l avea,

În stăpânire, să îl ia.

El n-a avut, deci, nici o știre,

De viitoarea moștenire,

Dar L-a crezut, cu-adevărat,

Pe Dumnezeu, și a plecat,

Așa precum i s-a cerut,

Făr’ ca nimic să fi știut.

9În felu-acesta, a venit

În locul cari, făgăduit,

I-a fost, și-apoi, s-a așezat,

În corturi. Ca și el a stat

Isac și Iacov cari, astfel,

Erau moștenitori cu el,

Întru acea făgăduință

Ce se făcuse prin credință.

10Avram este acela cari,

Cetatea cu temelii tari,

A așteptat-o, ca să vie,

A cărei meșter – cum se știe –

E Dumnezeu dar, fraților –

El meșter e și ziditor.

11Tot prin credința arătată,

Sara – cu vârstă-naintată –

Putere-ajuns-a să primească,

Să poată ca să zămislească,

Crezând, astfel, că, negreșit,

Cel care a făgăduit

E credincios, neîncetat.

12De-aceea, dintr-un om aflat

Aproape mort, s-a zămislit

Sămânța care s-a sporit

Ca stelele cerurilor

Și ca nisipul mărilor.

13Oameni-aceștia au trăit

Și, în credință, au murit,

Chiar dacă nimeni nu primise

Ceea ce se făgăduise.

Ei, aste lucruri, le-au văzut,

Din depărtare, și-au putut

Să le ureze doar, de bine,

Mărturisind la orișicine

Că sunt străini pe-acest pământ,

Că simpli călători, ei sânt.

14Cei care, astfel, au vorbit,

Ne-au arătat clar, lămurit,

Că ținta căutărilor,

Este o patrie a lor.

15Dacă, cumva, s-ar fi gândit

La cea din care au ieșit,

Ar fi avut vreme apoi,

De a se-ntoarce, înapoi.

16Dar ei voiau, mâna să pună

Pe-o patrie – cu mult mai bună –

Cari nu-i o țară pământească,

Ci e o patrie cerească.

De-aceea, nici lui Dumnezeu

Nu-I e rușine ca, mereu,

Să fie Dumnezeul lor,

Aflat în fața tuturor,

Și o cetate-a pregătit,

Pentru ai săi, El, negreșit.

17Avram, tot prin credința lui,

Jertfă-i aduse Domnului,

Chiar pe Isaac, când Cel de Sus,

La o-ncercare, l-a supus.

El a primit, cu bucurie,

Făgăduința c-o să fie

Tată și-apoi, a trebuit –

Pe singurul său fiu, primit –

Drept jertfă, Domnului, să-l dea!

18El, cel cărui i se spunea

Că „În Isaac, vei căpăta

Sămânța care-ți va purta

Numele-n veac!” Dar s-a gândit

19Că Dumnezeu e, negreșit,

Cel care poate să lucreze

Și chiar pe morți să-i învieze.

Cu-ncredere, pot spune-apoi,

Că și-a primit fiu-napoi,

De parcă, cu adevărat,

Din morți, fusese înviat.

20Tot prin credința arătată,

Isac a dăruit odată,

Lui Iacov, și-apoi lui Esau –

Care feciori ai săi erau –

Câte o binecuvântare

Cari, lucrurile viitoare,

Le avusese în vedere.

21Tot prin credință, Iacov cere

Să-i fie-aduși pruncii pe care,

Al său fecior – Iosif – îi are.

‘Nainte de a fi murit,

Nepoți-aceștia au venit,

Iar el i-a binecuvântat

Și la sfârșit, „s-a închinat,

Pe-al său toiag, stând sprijinit”.

22Tot prin credință, a vorbit

Iosif, când s-a apropiat

Sfârșitul său, și-a arătat

Că, din Egipt, Israel, iară,

Urmează a fi scos afară.

Pentru-acea vreme viitoare,

A dat porunca privitoare

La ale sale oase-aflate,

La Egipteni, înmormântate.

23Tot prin credință-a fost ținut

Moise, ascuns, când s-a născut,

De-ai săi părinți – ei îl vedeau,

Că e frumos și nu erau

Speriați de ce porunci a dat,

Atuncea, marele-mpărat.

24Tot prin credința lui cea tare,

Moise – când se făcuse mare –

Numit să fie, nu a vrut,

Drept fiu pe care l-a avut

Fata-mpăratului – cea care

Pe Faraon, tată, îl are –

25Ci, mai degrabă, a dorit

Ca și el să fi suferit,

Cu tot poporul Domnului,

Decât de-ale păcatului

Plăceri de-o clipă, să fi vrut,

Parte, atunci, de-a fi avut.

26Ocara lui Iisus Hristos,

O socotea, neîndoios,

O mult mai mare bogăție,

Decât ar fi putut să fie

Averile Egiptului;

Țintă privit-au ochii lui,

Către acea răsplată mare

Care, din ceruri, va apare.

27Din al Egiptului ținut,

Fără ca să se fi temut

De împărat, el a ieșit,

Tot prin credință, negreșit;

De neclintit, s-a arătat

A fi, în ea, neîncetat,

De parcă el L-ar fi văzut,

Pe Cel ce este nevăzut.

28Tot prin credință, a păzit

El, Paștele, și-a folosit

Stropirea sângelui; astfel,

Nimicitorul – pe acel

Care era întâi născut –

Să îl lovească, n-a putut.

29Prin marea Roșie, poporul

Putut-a trece, cu piciorul,

Tot prin credință, și-a umblat,

Prin ea, la fel ca pe uscat;

Iar Egiptenii cari veneau

Din spate și îi urmăreau

Cu furie, dezlănțuiți,

De ape fost-au înghițiți.

30Tot prin credință, a căzut

Și zidul pe cari l-a avut

Cetatea Ierihonului,

Pe când poporul Domnului,

O săptămână încheiată,

L-a ocolit. De-asemeni, iată,

31Tot prin credință, a trăit

Curva Rahav și n-a murit

În clipa-n care, nimiciți,

Fuseseră cei răzvrătiți,

Căci găzduise – prin credință –

Iscoade, cu bunăvoință.

32Ce mai putem să zicem noi?

Căci nu mi-ajunge timpu-apoi,

Dacă aș vrea ca să vorbesc

De Ghedeon, să-l pomenesc

Și pe Samson, ori pe Barac

Sau referire – dacă fac –

Și la Ieftaie, Samuel,

La David și proroci, la fel!

33Ei, prin credința ce-au vădit,

Împărății au cucerit;

Mereu, dreptate au făcut;

Apoi, închise, le-au ținut,

Leilor, gura și au stins

34Puterea focului aprins;

De sabie, ei au scăpat,

De multe boli s-au vindecat,

Viteji luptat-au în război

Și au gonit vrăjmași-apoi.

35Femeile, vii și-au primit,

‘Napoi, pe cei ce le-au murit;

Unii n-au vrut să se supună,

Căci o-nviere, mult mai bună,

Au urmărit să dobândească,

Și-atunci, n-au vrut ca să primească,

Deloc, să fie izbăviți,

Răbdând să fie chinuiți.

36Alții, batjocuri, au răbdat,

Lanț și bătăi au căpătat

Și au ajuns că, la sfârșit,

Și temniță au suferit.

37Unii, cu pietre-au fost loviți,

Alții sfârșit-au chinuiți,

Unii, la moarte, au fost dați,

Fiind în două-apoi tăiați,

Cu fierăstrăul. Au murit

De sabie, au pribegit

Doar cu cojoace îmbrăcați,

În piei de capre-nfășurați,

În lipsuri mari, mereu munciți,

De toată lumea prigoniți.

38Ei – cei de care nu se-arată

Vrednică-a fi lumea vreodată –

Doar prin pustiu au rătăcit,

Prin munți și peșteri s-au pitit,

Prin crăpăturile pe care,

Pământu-n scoarța s-a, le are.

39Aceștia toți – dragii mei frați –

Măcar că fost-au lăudați

Pentru credință, n-au primit

Ceea ce s-a făgăduit,

40Pentru că Dumnezeu avea,

În planul Său, ca să ne dea

Ceva mai bun, iar fără noi,

Să nu mai poată ei, apoi,

S-ajungă singuri la-mplinire –

Adică la desăvârșire.”