Romani 7 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Creștinul izbăvit de Lege

1„Nu știți voi, oare, fraților –

Căci eu vorbesc, acum, celor

Care știu Legea – cum că ea,

În stăpânire-l va avea

Pe om, atât doar, cât trăiește?

2Căci dacă se căsătorește,

Femeia care-i măritată,

De-al ei bărbat, este legată,

Prin Lege, numai cât trăiește

Bărbatul; ea se pomenește

A fi de legea-i dezlegată,

Când soțu-i moare. Astfel, iată,

3Că dacă se căsătorește –

Atâta timp cât îi trăiește

Soțul, cu care-i măritată –

Cu-n alt bărbat, ea e chemată

Preacurvă. Însă, dacă moare

Primul bărbat, nu este oare,

De către Lege, dezlegată?

Ba da, și-n urmă, măritată

Dacă va fi cu-n alt bărbat,

Acest fapt nu-i considerat

Precum că este drept curvie,

Iar ea, preacurvă, n-o să fie.

4Tot astfel – frații mei – și voi,

Prin trupul lui Hristos, apoi,

Față de Lege, ați murit

Și-atuncea voi ați devenit

Ai altuia – ai Celui Sfânt,

Cari înviat-a din mormânt –

Ca astfel, pentru Dumnezeu,

Roade s-aduceți, tot mereu.

5Pe vremea-n care noi trăiam

Și când supuși firii eram,

Aveam o patimă firească,

Prin firea noastră pământească.

Ea-i patima păcatelor,

Care, de Lege – fraților –

Mereu fusese ațâțată,

Pentru că ea era aflată

În ale noastre mădulare,

Făcându-ne, pe fiecare,

Să dăm un rod cari să ne poarte,

Cu siguranță, către moarte.

6Dar iată – frații mei iubiți –

Am fost – de Lege – izbăviți,

Căci morți suntem – se înțelege –

Acum, față de astă Lege,

Care – așa cum ați văzut –

Neîncetat, robi ne-a ținut.

Dar izbăviți, noi ne găsim

Și trebuiește ca să știm,

De-acum, într-un duh nou, mereu,

Să Îi slujim, lui Dumnezeu,

Nu după slova dovedită

Că a ajuns a fi-nvechită.”

Legea dă cunoștința păcatului

7„Deci, ce vom zice? Nu cumva,

Legea aceasta e ceva,

Ce se vădește păcătos?

Nu! Nicidecum! Căci, ne-ndoios,

Întreg păcatul – se-nțelege –

L-am cunoscut numai prin Lege.

De pildă, iată, am văzut

Precum că nu aș fi știut

Ce-i pofta, până nu fusese

Legea cari, tot mereu, spusese

„Să nu poftești!”. Vedeți dar voi,

8Păcatul a găsit apoi,

Prilejul cel mai potrivit,

Și-n mine, pofte-a zămislit;

Căci mort era – se înțelege –

Păcatu-n lume, fără Lege.

9Odinioară, când eram

Fără vreo Lege, eu trăiam.

Dar când porunca a fost dată,

Păcatul a-nviat de-ndată,

În timp ce eu m-am pomenit,

Atunci, prin el, că am murit.

10Astfel, porunca hărăzită

Mie, spre a-mi fi dăruită,

În urmă, viața, s-a vădit,

Că moarte, mi-a pricinuit.

11Pentru că ea, prilej a dat,

Păcatului, ce, imediat,

Venit-a și m-a amăgit

Și – prin poruncă – m-a lovit,

Cu moartea. Iată, am văzut –

12Și este bine de știut –

Că Legea-i sfântă, negreșit,

Și că porunca-i s-a vădit

Sfântă, mereu, dreaptă și bună.

13Dar, cineva poate să spună:

„Atunci, un lucru bun mi-a dat

Moartea? Așa s-a întâmplat?”

Nici vorbă! Fără îndoială,

În felu-acesta, la iveală,

Mai mult, acum, s-a arătat

Cum e – de fapt – acest păcat,

Căci mi-a adus moartea, vă spun,

Chiar printr-un lucru ce e bun.

Astfel, păcatul, ne-ndoios,

Se-arată a fi păcătos

Din cale-afară, dovedit

De faptul că el s-a slujit,

Mereu, doar de acea poruncă,

Și-asupra mea, moarte aruncă.”

Lupta firii pământești împotriva Duhului

14„Într-adevăr, duhovnicească

E Legea; să nu se-ndoiască

Nimeni, de acest fapt. Dar eu

Sunt pământesc și, tot mereu,

Sunt rob, păcatului vândut.

15Nu știu ce fac sau ce-am făcut:

Nu fac ceea ce aș vrea eu,

Ci fac tot ce urăsc, mereu.

16Deci, dacă nu fac ce doresc,

Prin acest fapt mărturisesc

Că este bună astă Lege;

17Și-atunci, nu ea – se înțelege –

Va face lucrul arătat,

Ci săvârșit e de păcat,

Pentru că el șade în mine.

18Într-adevăr, iată, știu bine –

Și, cu durere, pot să spun –

Că n-am în mine, nimic bun;

Nimic bun n-o să se găsească

Ascuns, în firea pământească.

Vreau să fac bine – am voință –

Dar văd că mi-e cu neputință.

19Căci binele ce îl doresc,

Nu pot, nicicând, să-l împlinesc,

Dar răul ce nu-mi e pe plac –

Și nu-l doresc – acela-l fac.

20Și dacă astfel făptuiesc

Lucruri pe cari nu le voiesc,

Nu-s eu acela ce le face,

Ci este cel ce nu-mi dă pace:

Este păcatul cari, știu bine,

Precum că locuiește-n mine.

21Vă rog, acum, a mă-nțelege.

Găsesc în mine, astă lege:

Vreau să înfăptuiesc doar bine,

Dar răul e lipit de mine.

22Căci după omul interior,

Mărturisesc dar, fraților,

Că Legea de la Dumnezeu,

Plăcută-mi este, tot mereu.

23În ale mele mădulare,

Neîncetat, simt cum apare

O lege ce-i deosebită,

Luptând cu legea dobândită

Și acceptată de-a mea minte.

Aceasta – să luați aminte –

Rob m-a făcut, neîncetat,

Al legii date de păcat,

De care-am zis că loc își are

În ale mele mădulare

Și care-n gheara ei mă ține.

24Atâta spun: O, vai de mine,

Căci iată, sunt nenorocit!

De cine, fi-voi izbăvit,

De trupul care-o să mă poarte,

Neîncetat, doar către moarte?…

25Dar mulțumiri fie, mereu,

Aduse, pentru Dumnezeu,

Prin Domnul nost’, Hristos Iisus.

Astfel, cu mintea, țintesc sus,

Ca să-I slujesc lui Dumnezeu;

Cu firea, însă, este greu,

Căci firea mea e pământească

Și, astfel, o să mă silească

Să îi slujesc păcatului,

Fiind supusă legii lui.”