Daniel 8 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Trei ani făcut-a Belșațar,

Pe tron, ca împărat, când iar,

Eu – Daniel – am căpătat

Un vis care n-a semănat

Cu cel dintâi ce l-am avut

În vremea de la început.

2În viziunea ce-o aveam,

Mi se părea că mă aflam

În Susa, chiar în capitală.

Fusesem dar – fără-ndoială –

În al Elamului ținut.

Lângă un râu, eu am șezut,

Care, Ulai, era chemat.

3Atunci, ochii mi-am ridicat

Și într-un râu eu am văzut

Că un berbece a șezut.

Berbecu-acela se vădea

Precum că două coarne-avea.

Înalte-au fost coarnele-acele,

Însă când m-am uitat la ele –

Așa după cum am văzut –

Unul, mai mare, a crescut.

4Cu coarnele, el împungea

Către apus și-asemenea

Spre miazăzi și, negreșit,

Spre miazănoapte. N-am zărit

Vreo fiară care ar putea

Ca împotrivă să îi stea,

Iar cei ce-n mână i-au căzut,

Să scape, nu au mai putut.

Acel berbece nu făcea

Decât așa precum voia,

Din pricina puterii care

I se făcuse foarte mare.

5Pe când atent eu am privit,

Un țap iată că a venit,

Din partea de către apus.

Pe-ntreg pământul el s-a dus

Apoi, și l-a cutreierat,

Umblând pe el, în lung și-n lat.

Dar de berbecele acel,

Însă nu s-a atins defel.

Țapul acele am văzut

Cum că un corn mare-a avut,

Chiar între ochi. El a venit

6Pân la berbecul amintit,

Berbec cari două coarne-avea

Și-n apa râului ședea.

Asupra lui s-a aruncat,

Cu toată forța lui, de-ndat’.

7Eu l-am văzut cum a venit

Și-n urmă cum s-a repezit

Peste berbec, cari nu putea

Ca împotrivă să îi stea.

A frânt și coarnele pe care

Le-avea berbecu-acela mare.

Jos, la pământ, l-a aruncat

Și în picioare l-a călcat,

Căci pe berbece nu putea

Să îl mai scape nimenea.

8Puternic, țapul s-a făcut,

Dar când putere a avut

Și-a frânt cornul acela mare.

După această întâmplare,

În locul lui, eu am văzut

Că patru coarne i-au crescut.

În patru vânturi îndreptate,

Sunt coarnele noi, arătate.

9Apoi, dintr-un corn, am văzut

Cum un alt corn mic a crescut.

Cornul acela s-a mărit

Spre miazăzi, spre răsărit

Și înspre țara minunată.

10După aceea, dintr-odată,

Până la cer s-a înălțat

Și un război el a purtat

Cu oștile cerurilor.

O parte din oștirea lor,

A doborât-o la pământ,

Cu stelele cari cu ea sânt

Și în picioare le-a călcat.

11În urmă, el s-a înălțat

Și a ajuns pân’ la cel care

Peste oștire-a fost mai mare,

Smulgându-i jertfa necurmată,

Spurcându-i astfel totodată,

Locul locașului său sfânt.

12Toți cei care în oaste sânt,

Pedeapsă-n urmă-au suferit,

Pentru păcatul săvârșit,

Față de jertfa arătată

Precum că este necurmată.

Jos adevăru-a fost zvârlit,

De cornul care-a izbutit

În tot ceea ce a făcut.

13Un sfânt, apoi, a început

A glăsui și, de îndat’,

Alt sfânt apoi l-a întrebat:

„Spune-mi, în câtă vreme, oare,

Se va-mplini vedenia care

Privește jertfa necurmată?

Deci, când va fi ea desființată?

Apoi, în câtă vreme, oare,

Se va-mplini vedenia care

Arată cu deosebire

Spre-a urâciunii pustiire?

Și până când, călcate sânt

Oștirea și Locașul sfânt?”

14„Iată, din ale vremii file,

Sunt două mii trei sute zile

Care vor trece” – zise el –

„Sau altfel, despre timpu-acel,

Înseamnă că o să vedeți

Atâtea seri și dimineți.

Abia atuncea, negreșit,

Locașul sfânt e curățit!”

15Pe când eu, Daniel, aveam

Vedenia și căutam

Să o pricep, am observat

Că-n față mi s-a arătat,

Ca din senin, cineva care,

Om îmi părea, la-nfățișare.

16Un glas de om, am auzit,

Iar glasu-acela a venit

Din mijlocul apei pe care

Râul, chemat Ulai, o are.

Puternic, glasul a strigat

Și-n acest fel a cuvântat:

„Gavrile, tălmăcește-ndată,

Vedenia ce a fost dată!”

17Spre mine, el s-a îndreptat

Și-atuncea, m-am înspăimântat.

Jos, la pământ, eu am căzut,

Dar el, atunci când m-a văzut,

Îmi zise: „Fiu al omului,

Iată, vremea sfârșitului

Arată astă viziune.

Ia seama, la ce îți voi spune!”

18Pe când vorbea, eu am picat,

Jos, la pământ, și-am leșinat.

El m-a atins însă, și-apoi

M-a așezat iar, înapoi,

În locu-n care am mai stat

19Și-n acest fel a cuvântat:

„Am să-ți arăt ce va să fie

În vremea ‘ceea de mânie,

Căci viziunea – negreșit –

Privește vremea de sfârșit.

20Berbecele ce l-ai văzut –

Cari două coarne a avut –

Închipuie pe-aceia cari

Sunt peste Mezi și Perși mai mari,

Deci pe-mpărații Mezilor

Și-asemenea ai Perșilor.

21Țapul acela – să se știe –

E-a Greciei împărăție.

Cornul – pe care l-ai văzut

Chiar între ochi că i-a crescut –

Este al ei prim împărat.

22Prin coarnele ce s-au săltat

În locul cornului știut

Că între ochi i-a fost crescut –

Dar a fost frânt – sunt arătați,

Apoi, alți patru împărați.

Ăști împărați ce au să vie,

Din neam de Greci, toți, au să fie.

Dar după cum se va vedea,

Așa puteri, nu vor avea.

23Când timpul lor va fi trecut

Și când cei răi vor fi umplut

Măsura făr’delegilor,

Se va ivi, în locul lor,

Altul. Viclean, nerușinat

Se va vădi ăst împărat.

24Nu prin puterea ce o are

El însuși, o să fie tare;

Dar pustiiri de necrezut

Va face, cum nu s-au văzut.

În toate o să izbutească:

Pe cei tari, o să-i nimicească

Și va cădea, alături lor,

Chiar și poporul sfinților.

25El are ca să propășească

Și are ca să izbutească

În viclenii. De-aceea, el

Inima-și va-ngâmfa astfel.

Mulți dintre cei obișnuiți

Ca să trăiască liniștiți,

Vor fi pierduți atunci de el.

Când va veni timpul acel,

O să cuteze, mai apoi,

Ca să pornească un război,

Cu Domnul domnilor. Dar el

Nu-nvinge în războiu-acel,

Pentru că fi-va nimicit

Fără să fi intervenit

Vreo mână omenească. Iată –

26De-asemeni – e adevărată

Vedenia ce ți s-a dat,

Când zilele s-au numărat,

De care, știre, voi aveți,

Că vor fi seri și dimineți.

Dar acest vis, să te grăbești,

Acuma să-l pecetluiești,

Pentru că vremi îndepărtate,

Prin el, fuseseră-arătate.”

27Eu, Daniel, am leșinat

Și am căzut bolnav, la pat,

Mai multe zile, după care

M-am ridicat iar, în picioare.

După aceea, mi-am văzut

De treburi, ca la început,

Și astfel eu m-am apucat

De lucrul meu, pentru-mpărat.

Eram uimit de ce-am văzut,

Dar nimenea nu a știut.