Ieremia 51 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Așa vorbește Domnul: „Iată,

Eu ridica-voi, de îndată,

În contra Babilonului

Precum și a poporului

Haldeu, un vânt nimicitor.

2Al Babilonului popor,

De vânători, va fi vânat.

Aceștia-l vor fi atacat

Și țara au să o golească.

Asupră-i, au să năvălească,

Atunci când peste a lui fire

Aduc o zi de nimicire.

3Să se întindă arcul tare,

Mereu în contra celui care

Încoardă arcul și vădește

Că-n platoșa lui se mândrește!”

„Pe ai lui tineri nu-i cruțați!

Oștirea lui, să căutați

S-o nimiciți de peste fire,

S-o ștergeți, cu desăvârșire!

4Uciși, cadă-n țara pe care

Neamul Haldeilor o are!

Străpunși de vârful suliței,

În Babilon, să fie ei,

Pe-ale lui uliți, risipiți!

5Iată că nu sunt părăsiți

Nici Iuda și nici Israel,

De Dumnezeul lor, de Cel

Cari este Domn al oștilor.

Iată, țara Haldeilor

E plină de nelegiuire

Și e-ndreptată a ei fire

În contra Sfântului pe care

Neamul lui Israel Îl are.

6Fugiți din Babilon! Cătați,

Cu viață, astfel, să scăpați,

Să nu pieriți și voi la fel,

Atuncea când pieri-va el!

Căci este ziua cea pe care

Domnul o vrea, de răzbunare!

Plăti-va, Babilonului,

Precum au fost faptele lui.

7Potir de aur s-a vădit

Tot Babilonul, negreșit,

În mâna Domnului. Astfel,

Popoarele-au băut din el,

Din al său vin. S-au îmbătat

Și-o nebunie s-a lăsat

Peste popoarele ce sânt

Pe fața-ntregului pământ.

8Dar cade Babilonul – iată –

Și zdrobit este, dintr-odată!

Plângeți-l dar, popoarelor

Și-aduceți leac alinător,

Căci poate că își va usca

Rana și se va vindeca!”

9„Voit-am ca să încercăm,

Pe Babilon, să-l vindecăm,

Însă el nu s-a vindecat!

Să-l părăsim dar, de îndat’,

Și fiecare dintre noi,

În țara lui, să meargă-apoi,

Căci iată că pedeapsa lui

Atins-a-naltul cerului,

Până la nori fiind urcată.”

10„Dreptatea noastră se arată,

Căci Domnul scoate la lumină,

Acuma, a noastră pricină.

Să mergem și, Sionului,

Despre lucrarea Domnului,

Să-i povestim, căci El, mereu,

Este al nostru Dumnezeu.”

11„Săgețile le ascuțiți

Și scuturile le gătiți!

Domnul i-a ațâțat pe cei

Ce-s împărați ai Mediei,

Ca să se-ndrepte, cu război,

Spre Babilon, căci vrea apoi,

Să nimicească-a lui suflare.

Este o zi de răzbunare,

E răzbunarea Domnului,

Din pricina Templului Lui.

12Un steag – degrabă – înălțați!

Spre Babilon să-l îndreptați!

Ale lui străji, le întăriți

Și caraule rânduiți!

Curse – în urmă – așezați

Și-apoi la pândă, voi să stați!

Iată că Domnul a rostit

O hotărâre și-a venit

Vremea-mplinirii spusei Lui,

În contra Babilonului.”

13„Ascultă tu, acela cari

Te afli lângă ape mari,

Iar ale tale visterii

Nemărginite sunt! Să știi

Precum că ceasul ți-a sosit!

Se-apropie al tău sfârșit,

Iar lăcomia ta vădită

Are să fie stăvilită!”

14Domnul oștirii a jurat

Pe Sine și a cuvântat:

„Asemenea lăcustelor,

Fi-vor mulțimile celor

Cu care Eu te voi umplea –

Așa precum e voia Mea –

Și împotriva ta, apoi,

Vor scoate strigăt de război.”

15A Lui putere a putut,

Pământul, să îl fi făcut.

Cu-a Lui înțelepciune, iată,

Lumea a fost întemeiată,

Iar prin priceperile Lui,

Întins-a-naltul cerului.

16La glasul Lui, urlă speriate

Și apele în cer aflate.

De către El, ridicați sânt

Norii, din margini de pământ.

El face ploaia să pornească

Și fulgerele să se nască.

În urmă, din cămara Lui,

Scoate suflarea vântului.

17Atuncea, orice om se vede

Cât e de prost și poate crede

Precum că și știința lui

Este asemeni omului.

Cel ce e argintar, la fel,

Rămâne rușinat și el,

De chipurile lui cioplite

Cari de suflere sunt lipsite.

Căci idolii lor nu sunt buni,

Ci se vădesc numai minciuni!

18Sunt un nimic idoli-acei:

Numai lucrări de râs sunt ei.

Pedeapsa vine peste fire,

Iar ei pier, cu desăvârșire!

19Dar nu la fel se dovedește

Acela care se vădește

Că este partea cea pe care

Iacov, în lume doar, o are.

Tot ceea ce există, El

A întocmit, iar Israel

E moștenirea Lui, în lume.

Domnul oștiri-i al Său Nume.

20„Ciocan mi-ai fost tu, iar apoi,

Mi-ai fost unealtă de război.

Prin tine, neamuri am zdrobit

Și-mpărății am nimicit.

21Iată, prin tine-am sfărâmat

Și cal și călăreț, de-odat’.

22Prin tine, am sfărmat – la fel –

Carul și cel ce sta în el.

Prin tine, am mai sfărâmat

Apoi, femeie și bărbat,

Bătrân și tânăr totodată

Și-asemenea băiat și fată.

23Păstor, prin tine, am sfărmat,

Și turma care l-a urmat.

Prin tine-am sfărâmat apoi,

Plugarul și pe ai lui boi,

Cârmuitorii și cei cari

Erau slujbașii lor cei mari.

24Locuitorilor pe care

Țara Haldeilor îi are –

Precum și Babilonului

Și-asemeni oamenilor lui –

Iată, acuma, Eu voiesc,

Răsplată, să le dăruiesc,

Pentru tot răul cel știut,

Sionului, că l-au făcut.

Așa va fi, căci – negreșit –

Domnul e Cel care-a vorbit.”

25„Iată, munte nimicitor” –

A zis, cu glas răsunător,

Domnul din cer – „ia seama bine,

Căci am necaz mare pe tine!

Pe tine care te vădeai

Că tot pământu-l nimiceai!

Spre tine, mâna-Mi voi întinde,

Iar brațul Meu te va cuprinde

Și de pe-naltul stâncilor,

În hăul de la poala lor,

Ajunge-vei a fi împins,

Căci te voi face-un munte-aprins.

26Din tine n-au să se mai scoată

Pietre alese, să se poată

Pune drept vârf unghiurilor

Ce sunt ale clădirilor.

Din tine, scoase, n-au să fie

Nici pietre pentru temelie,

Căci o ruină o să fii,

De-acum și până-n veșnicii.

Așa va fi, căci – negreșit –

Domnul e Cel care-a vorbit…”

27„Un steag să înălțați, în vânt,

Să fluture peste pământ!

Trâmbițe-apoi, să vă luați

Și printre neamuri să sunați!

În contra lui, le pregătiți

Pe neamuri și să vă grăbiți

Ca împotrivă-i să-i chemați

Pe cei care sunt împărați

În țara Araratului,

În țara Așcheneazului

Și-a Miniului! Să căutați,

Capi, peste oaste, s-așezați,

Ca peste el să năvălească!

În iureș, caii să pornească,

Precum lăcustele zbârlite

Care pe pradă sunt stârnite!

28În contra lui, le pregătiți

Pe neamuri și să îi vestiți

Pe împărații Mediei,

Pe-ai lor cârmuitori, pe cei

Cari căpetenii se vădesc

Și pe cei care locuiesc

În tot cuprinsul țărilor

Aflate-n stăpânirea lor!

29Întreg pământu-nspăimântat

Se clatină, neîncetat,

Pentru că planul Domnului –

În contra Babilonului –

Se împlinește, negreșit,

Iar Babilonul, pustiit

Va fi de Domnul. În ăst fel,

Nimeni nu va scăpa din el.

30Vitejii Babilonului

Nu luptă. Stau în cetățui.

Puterea a sleit în ei

Și sunt ca și niște femeii.

Cei care sunt vrăjmași ai lor,

Foc le-au pus locuințelor,

Sfărmând zăvoarele aflate

Pe ale lor uși încuiate!

31Alergătorii se grăbesc,

Solii aleargă și-l vestesc

Pe împărat, că-nconjurată

Este cetatea și-i luată,

32Că trecătorile-s luate,

Că au ajuns, de foc, uscate,

Bălțile-n care trestia

Deasă și mare se vădea,

Iar oamenii cei de război

Ajuns-au îngroziți apoi.

33Căci Domnul oștilor – Acel

Ce-i Dumnezeu în Israel –

A cuvântat în contra lui:

„Copila Babilonului

E ca o arie pe care

Oameni-o calcă în picioare.

O clipă doar, și va vedea

Că o să vină peste ea,

Pe firul vremii – pe furiș –

Și timpul pentru seceriș.”

34„Căci Nebucadențar – cel care

În Babilon este mai mare,

Pentru că este împărat –

M-a nimicit și m-a mâncat.

Ca un vas gol, el m-a făcut,

Iar pântecul și l-a umplut

Cu ce aveam mai scump. La fel

Ca un balaur, a fost el,

Iar după ce mi-a înghițit

Tot ce-am avut, m-a izgonit.

35Dar silnicia-nfăptuită

Față de mine – săvârșită

Față de carnea-mi sfâșiată –

Să se întoarcă, de îndată,

Asupra Babilonului” –

Zice fiica Sionului.

Ierusalimul a vorbit

În felu-acesta: „Negreșit,

Peste-al Haldeilor popor,

Cadă-al meu sânge-n viitor!” –

36De-aceea, Domnu-a cuvântat:

„Iată, îți voi fi apărat

Pricina ta și-apoi, îți spun,

Precum că am să te răzbun!

Sec marea Babilonului

Și voi usca izvorul lui.

37Morman de dărmături, astfel,

Are ca să ajungă el,

O vizuină doar, în care,

Culcuș, numai șacalul are,

Pentru că nicicând – negreșit –

N-o să mai fie locuit.

Are s-ajungă o pustie

Și de batjocură-o să fie.

38Ca niște lei, ei se adună

Ca să răcnească împreună.

Asemeni unor pui de lei,

Atuncea, au să fie ei.

39Călduri de vin, când vor avea,

Mai mult am să le dau să bea,

Beția ca să le sporească

Și astfel să se veselească

Pentru ca somnul să le vie

Și-apoi să doarmă, pe vecie.”

40„Iată, asemeni mieilor

Duși la tăiere, îi pogor,

Și-asemenea berbecilor

Precum și-asemeni țapilor.

41Șeșacul, vai, cum s-a luat!

Și vai, ce soartă a-ndurat

Atunci când fost-a cucerit

Acela care s-a vădit

Că a umplut, cu slava lui –

Mereu – fața pământului!

42Asupră-i, marea s-a-nălțat

Și-n valuri el s-a înecat.

43Cetățile-i, într-un târziu,

Ajuns-au toate, un pustiu,

Pământ uscat și pustiit,

O țară de nelocuit,

Un loc pe unde nimenea,

Să treacă, nu mai îndrăznea.

44Pe Bel, în Babilon apoi,

Îl pedepsesc și smulge-voi,

Din a lui gură, negreșit,

Tot ceea ce a înghițit,

Iar neamurile, în ăst fel,

N-au să se-ngrămădească-n el!

Nici zidul Babilonului –

Care se află-n jurul lui –

Nu va avea, atunci, scăpare,

Căci nu va scăpa de surpare!

45Voi, toți ai Meu, grabnic iețiți

Din al lor mijloc și fugiți,

Viața de vreți să vă cruțați

Și-n felu-acesta să scăpați

De-a Domnului mânie-aprinsă

Și de urgia Lui nestinsă!

46În inimi, nu vă tulburați

Și nici nu vă înspăimântați

De zvonurile de afară

Care s-au răspândit în țară.

În ăst an vine-un zvon, în zbor,

Și-un alt zvon anul viitor!

Doar silnicia o să fie

Pusă în țară, la domnie.

Atuncea, un stăpânitor,

În contra altui domnitor,

O să se scoale mai apoi,

Ca să pornească un război.

47Vin zile-n care pedepsesc

Toți idolii ce se găsesc

În Babilon. Atunci când vine

Timpul acela, de rușine

Are să fie-acoperit

Tot Babilonul, negreșit,

Iar ai lui oameni au să cadă,

În al lui mijloc, morții pradă.

48Atuncea, tot acest pământ –

Și cerurile câte sânt,

Alăturea cu toate cele

Care se vor afla pe ele –

Asupra lui, cu bucurie,

Striga-vor și cu veselie

Nespusă, pentru că zăresc

Din miazănoapte cum sosesc,

Grăbiți, pustiitorii lui,

După cuvântul Domnului.”

49„Chiar Babilonul va cădea,

Căci va păți asemenea

După cum a făcut și el

Să cadă morți, în Israel.

50Voi, cei care sunteți scăpați

De sabie, fugiți, plecați!

Cei din pământul depărtat,

La Domnul vă gândiți de-ndat’,

Și-apoi în inimi să vă fie

Ierusalimul, pe vecie!”

51„Iată că noi ne rușinam,

Ocara când o auzeam.

Adânc, rușinea ne-a pătruns

Și fețele ni le-am ascuns,

Atuncea când noi am zărit

Niște străini că au venit

Să intre-n Casa Domnului,

În sfântul Său locaș al Lui.”

52„De-aceea”, zice Domnul, „iată

Ce fel de zile se arată:

Când timpu-acela va sosi,

Pe idoli îi voi pedepsi

Și-n țară o să auziți

Doar gemetele de răniți.

53Chiar dacă Babilonul are

Până la ceruri ca să zboare,

Chiar dacă cetățuia lui

Atinge-naltul cerului

Încât în ea nu va putea

Ca să pătrundă nimenea,

Și-atuncea el va fi lovit,

Pentru că am să îi trimit

Pustiitorul” – Domnul zice –

„Și îl voi face ca să pice…”

54Din Babilon, un strigăt mare

Iese-ndreptându-se spre zare,

Și un prăpăd îngrozitor

Este-n țara Haldeilor.

55Căci Babilonu-i pedepsit

De Domnul și e pustiit,

Făcând să tacă zarva-i mare

Ce răsuna fără-ncetare.

Vin valuri de pustiitori

Cari îl lovesc necruțători,

Asemeni unor ape cari

Se dovedesc tulburi și mari,

Iar vuietul nespus de tare

Se-aude până-n depărtare.

56Pustiitorul năvălește

Asupra lui și-l nimicește.

Vitejii Babilonului

Sunt prinși și cad în mâna lui

Și-n urmă, arcurile lor

Zdrobite-s de pustiitor.

Căci Domnul e un Dumnezeu

Care răsplată dă, mereu,

Și dăruiește, la oricine,

Doar plata ce i se cuvine!

57Iată dar, ce a cuvântat

Acela care-i Împărat,

Acela care are Nume

De Domn al oștilor: „Anume

Am să-i îmbăt pe cei deștepți

Care sunt ai lui înțelepți.

Am să-i îmbăt și pe cei cari

Sunt voievozii lui cei mari,

Pe cei ce sunt cârmuitori,

Pe toți vitejii luptători,

Pe căpeteniile lui

Ce sunt capi ai poporului.

Vor adormi pentru vecie

Și nicicând treji n-au să mai fie.”

58Domnul oștirii a vorbit:

„Zidul cel larg și întărit,

Al Babilonului, de-ndat’,

Are să fie dărâmat,

Iar ‘naltele porți ale lui

Vor cădea pradă focului.

‘Geaba popoarele muncesc,

Iar neamuri, pentru foc, trudesc!”

59Iată poruncile rostite,

De Ieremia, dăruite

Feciorului lui Neria

Precum și al lui Mahseia,

Care, Seraia, s-a chemat,

Atuncea când a fost plecat

La Babilon, cu Zedechia,

Cel ce avea împărăția

În Iuda, pe când împlinea

Ani patru, de când stăpânea.

Seraia era cel mai mare

Din cămărașii cei pe care

Îi avusese-mpărăția,

În vremile lui Zedechia.

60În urmă, Ieremia scrise,

În carte, tot ceea ce zise

De soarta Babilonului

Și de nenorocirea lui.

61El, pe Seraia, l-a chemat

La sine și i-a înmânat

Cartea pe cari tocmai o scrise.

Apoi, în acest fel îi zise:

„La Babilon, dacă sosești,

Cartea aceasta s-o citești

62Și-apoi să zici în acest fel:

„Mărite Doamne, Tu ești Cel

Care a spus că, negreșit,

Acest loc fi-va nimicit

Și că aicea, nimenea

Nu va veni ca să mai stea.

Nu vor mai sta în acest loc –

Nicicând – nici om, nici dobitoc,

Căci un pustiu are să fie,

De-acum și până-n veșnicie.”

63După ce ai să isprăvești

Cartea aceasta s-o citești,

De-o piatră o vei fi legat

Și-ai s-o arunci în Eufrat.

64După ce ai să împlinești

Și acest lucru, să vorbești,

De-ndată, tot poporului

Din Babilon și să îi spui:

„Așa precum s-a scufundat

Cartea, așa va fi-necat

Și Babilonul! Veți vedea

Că nicicând el nu va putea

Să se ridice peste fire,

Din marea lui nenorocire,

Cu care am să îl lovesc.

Puterile li se sleiesc

La toți, atunci, și vor cădea,

Căci n-o să-i scape nimenea!”

Până aici este solia

Ce a rostit-o Ieremia.

Cuvintele ce le-a rostit –

Iată – aicea s-au oprit.