Apocalipsa 14 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Apoi, când iarăși m-am uitat,

Văzut-am Mielul, așezat,

Pe muntele Sionului.

El adunase-n jurul Lui,

Atunci, o sută patruzeci

Și patru mii de oameni. Deci,

Aceștia toți, pe frunți, purtau

Numele Lui și mai aveau,

De-asemeni, Numele Celui

Cari Îi e Tată, Mielului.

2Un glas, atunci, am auzit,

Care, din cer, era venit.

Era ca vuietul pe care

Îl face doar o apă mare,

Sau tunetul ce-a bubuit.

Glasul pe cari l-am auzit,

Era al celor ce cântau

Cu alăuta. Ei ședeau

3La jilțul de domnie, care,

Patru făpturi, în față, are,

Și, de bătrâni, e-nconjurat.

Nimeni apoi, n-a învățat,

Acea cântare minunată

Care a fost, atunci, cântată,

Afară doar de cei ce sânt

Răscumpărați, de pe pământ

Și sunt o sută patruzeci

Și patru mii de oameni. Deci,

Aceștia doar, au învățat,

Cântarea care s-a cântat.

4Cât despre oamenii acei,

Verguri, se știe că sunt ei,

Pentru că nu s-au întinat,

Căci, cu femei, nu s-au culcat.

Aceștia-L vor urma, pe Miel,

Mergând oriunde merge El,

Fiindcă ei au fost luați,

Din lume, și răscumpărați,

Drept cel dintâi rod, pentru Miel

Și pentru Dumnezeu, la fel.

5În gura lor, nu s-au găsit

Minciuni și astfel, s-au vădit

Că, fără vină, sunt, mereu,

La scaunul lui Dumnezeu.

6Un alt înger, am observat

Că, peste ceruri, a zburat,

Cu Evanghelia cea cerească

Și veșnică, să o vestească

Locuitorilor ce sânt

Pe fața-ntregului pământ,

De orice neam aveau să fie,

Limbă, norod, sau seminție.

7Îngeru-acela a strigat,

Tare, zicând: „Neîncetat,

Teamă s-aveți, de Dumnezeu,

Și să-I dați slavă, tot mereu,

Căci ceasul judecății Lui,

Acuma a sosit! Celui,

Care-a făcut cer și pământ,

Mare și ape câte sânt,

Să vă-nchinați, necontenit!”

8Apoi, alt înger a venit –

Al doilea – și a cuvântat:

„Iată, acuma a picat

Cetatea Babilon, cea care

A adăpat pe fiecare,

Din neamurile care sânt

Pe fața-ntregului pământ,

Cu vinul ei – vinul mâniei

Și-asemenea, și al curviei!”

9Apoi, alt înger a venit –

Al treilea – și-astfel a vorbit:

„Dacă se-nchină cineva,

Fiarei, icoanei ei, cumva,

Sau dacă semnul, se vădește,

Pe braț ori frunte, că-l primește,

10Va bea vinul mâniei, care,

Al nostru Dumnezeu îl are.

Vinul acesta-i va fi dat

Să-l beie, neamestecat –

În cupa Sa, pentru mânie –

Și chinuit are să fie,

În flacăra unui foc mare

Și în pucioasa arzătoare,

Aflate-n fața Mielului

Și-a sfinților îngeri, ai Lui.

11Iar focul chinurilor lor

Se suie-n vecii vecilor,

În sus, spre ceruri. Niciodat’,

Aceia ce s-au închinat

Fiarei, icoanei ce-o avea,

Și au primit de-asemenea –

Pe braț sau frunte – semnul care,

Numele ei numai îl are,

Noaptea nu vor avea odihnă,

Iar ziua nu vor găsi tihnă.

12Aici este răbdarea lor,

Adică cea a sfinților

Aceia cari păzesc, mereu,

Poruncile lui Dumnezeu

Și-apoi, credința, lui Iisus.”

13Din cer, apoi, alt glas a spus:

„Scrie, așa cum îți voi zice:

De morți, acum, va fi ferice –

De morții care, negreșit,

Numai în Domnul, au pierit!”

„Aceștia odihni-se-vor

De toată osteneala lor,

Pentru că ceea ce lucrează –

Ale lor fapte – îi urmează” –

Ne spune Duhul, lămurit.

14Apoi, în jur, iar am privit

Și, un nor alb, s-a arătat,

Pe care cineva a stat.

Cel de pe coama norului

Părea un fiu al omului.

Pe cap, cunună, el avea –

Din aur – iar în mâini ținea

O secere deosebită,

Ce era bine ascuțită.

15Atunci, din Templu, a ieșit

Un alt înger. El a venit

Și, cu glas tare, a strigat

La Cel care, pe nor, a stat.

„Tu, secera, să-ți pregătești

Și, secerișul, să-l pornești,

Căci copt, pământul s-a vădit,

Iar ceasul seceri-a sosit.”

16Atunci, Cel ce pe nor ședea

Și, secera, în mâini, ținea,

Spre lume-ndat’, a aruncat-o

Și holda ei a secerat-o.

17Din Templul care s-a aflat

În ceruri, s-a mai arătat

Un înger care a venit,

Cu un cosor, bine-ascuțit.

18Un altu-apoi, a apărut,

Care, putere, a avut,

Asupra focului. Astfel,

Chiar din altar a ieșit el

Și a strigat, către cel care

Avea cosorul, cu glas tare:

„Iată că via a rodit!

Pune-ți cosorul ascuțit,

Să strângă strugurii ce sânt

În viile de pe pământ,

Căci ei sunt copți, cu-adevărat.”

19Îngeru-atunci a aruncat,

Spre lume, cu cosorul lui,

Strângând via pământului.

Sfârșind culesul, a luat,

Toți strugurii și i-a lăsat

Să cadă-n teascu-acela mare,

În care, Dumnezeu Își are,

Mânia Lui. Eu am văzut

20Că teascul ce a fost umplut

Cu strugurii, a fost luat

Și cu picioarele călcat

Apoi, afară din cetate.

Valuri de sânge, revărsate

Au fost, din el, și s-au întins,

Încât o-ntindere-au cuprins;

O mie șasesute-avea,

De stadii dar, întinderea.

Sângele ce s-a revărsat,

Mare, apoi, s-a ridicat

Încât ajuns-a-ncetișor,

Pân’ la zăbala cailor.”