Faptele apostolilor 5 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Anania și Safira

1A fost un om căsătorit,

Cari, Anania, s-a numit.

Safira îi era soție.

Cei doi vândură o moșie

2Și-apoi, din prețul dobândit,

S-au înțeles de au oprit

O parte. Restul l-a adus

Chiar Anania, și l-a pus,

3Apostolilor, la picioare.

Petru i-a zis, plin de-ntristare:

„O, Anania, ce-ai făcut?

De ce, Satana ți-a umplut,

Inima, ca să minți, acum,

Pe Duhul Sfânt? Să spui dar, cum,

Prețul acelei moșioare,

Tu l-ai ascuns? Nu era, oare,

4Moșia ta, de n-o vindeai?

Tu crezi, oare, că nu puteai

Să faci, numai ceea ce vrei –

După-al tău plac – cu prețul ei?

În inimă-ți, cum s-a putut,

Astfel de gând, de s-a născut?

Nu minți pe oameni – îți spun eu! –

Ci tu Îl minți pe Dumnezeu!”

5Când vorbele i-a auzit,

Jos a căzut și a pierit.

O mare frică i-a umplut,

Pe-aceia care au văzut

Tot ceea ce s-a întâmplat.

6Câțiva flăcăi l-au ridicat,

Pe Anania, de pe jos,

L-au învelit și-apoi l-au scos

Afară, de l-au îngropat.

7După trei ceasuri, a intrat

Nevasta sa, fără să știe

8Ce s-a-ntâmplat. „Să îmi spui mie”,

Îi zise Petru, „cu atât

Ați dat moșia?” „Da, cu-atât” –

Răspunse ea. El zise-apoi:

9„V-ați înțeles deci, între voi

Și, Duhul Domnului, voiți –

Acuma – să Îl ispitiți?

Acei care l-au îngropat,

‘Nainte doar, pe-al tău bărbat,

La ușă sunt – ia seama bine! –

Și te vor duce și pe tine!”

10Safira-i căzu la picioare

Și-și dete ultima suflare.

Flăcăi-ndată au luat-o

Și-au dus-o, de au îngropat-o

11Lângă-al ei soț. O frică mare

Cuprinse-ntreaga adunare,

Și pe acei care-au aflat

Tot ceea ce s-a întâmplat.

Izbânda apostolilor

12Noroadele se adunau

Lângă apostoli, căci vedeau

Minuni și semne-nfăptuite,

Prin ei, și boli tămăduite.

În al lui Solomon pridvor

Ședeau, în fața tuturor,

13Dar nimeni nu a cutezat

Ca să se fi apropiat –

Dintre ceilalți – de a lor ceată.

Doar gloata era încântată

Și-i lăuda, în gura mare;

14Iar numărul acelor care

Credeau în Domnul, a sporit.

15Credința lor s-a întărit,

Până-ntr-atât, că îi luau

Pe cei bolnavi și îi scoteau

Pe uliță, pe paturi puși

Sau pe-așternuturi doar aduși,

Gândindu-se că numai dacă,

Umbra lui Petru o să treacă

Peste aceștia, destul este.

16Noroadele, prinzând de veste,

Din satele din jur porniră

Și, la Ierusalim, veniră

Cu-ai lor bolnavi, cu îndrăciți,

Și toți au fost tămăduiți.

Apostolii închiși și izbăviți

17Dar iată că preotul mare,

Cu toți ai săi, deci cu cei care

Alcătuiau gruparea lor –

Partida Saducheilor –

De pizmă plini, s-au ridicat

18Și-n temniță i-au aruncat,

Pe-apostoli. Dar, un mesager

19Al Domnului, trimis din cer,

În miez de noaptea, a deschis

Ușa, la temniță, și-a zis

20După ce-i slobozi: „Plecați!

În Templu, să vă așezați

Și să vestiți – poruncă este! –

Cuvintele vieții aceste,

21Norodului.” Ei au plecat

Și-n zorii zilei au intrat

În Templu, începând să-nvețe

Poporul și să dea povețe.

Pe ne-așteptate, a venit

Marele preot, însoțit

De toți bătrânii. Imediat,

Soborul, el a adunat

Și-a pus aprozi ca să se ducă,

La temniță, și să-i aducă,

22Pe-apostoli. Grabnic au plecat

Aprozii, dar nu i-au aflat

Pe-ntemnițați. Când au venit,

La Templu, astfel au vorbit:

23„Am fost la temniță și, iată

Că am găsit-o încuiată,

Iar ceata păzitorilor

Ședea-naintea ușilor.

Noi, ușile-am desferecat

Și înlăuntru am intrat;

Însă, pe nimeni, n-am găsit.”

24Când aste vorbe-au auzit,

Și căpitanul Templului

Și preoții norodului,

S-au privit lung și au rămas

Înmărmuriți și fără glas.

Despre apostoli, nu știau

Ce să mai creadă și-ncercau

Să vadă ce fel de urmări

Avea-vor aste întâmplări.

25Un om veni, atunci, și-a zis:

„Acei pe care i-ați închis,

În Templu sunt, de dimineață,

Și, pe noroade, le învață.”

26Când căpitanul Templului

Auzi spusa omului,

Luă aprozii și s-a dus,

De pe apostoli, i-a adus,

Dar nu cu sila, căci erau

Înspăimântați și se temeau

De gloatele furioase, care

Puteau, cu pietre, să-i omoare.

27Apoi, au fost înfățișați

Soborului, și întrebați

De către preotul cel mare:

28„Dar nu v-am poruncit noi, oare,

Ca în ăst Nume, să-ncetați,

Pe oameni, să-i mai învățați?!

Voi, dimpotrivă – ce-ați făcut? –

Ierusalimul l-ați umplut

Cu-nvățături și căutați,

Asupră-ne, să aruncați

Sângele omului acel.”

29Petru – și-apostolii, la fel –

Răspunseră: „Noi judecăm

Căci trebuie să ascultăm,

Mai mult, de Domnul, tot mereu,

Decât de oameni. Dumnezeu,

30Pe-Acel Iisus, L-a înviat –

Pe-Acel pe cari L-ați atârnat

Pe lemn, și L-ați ucis apoi.

31Pe-acel Iisus – aflați dar, voi –

Că Dumnezeu L-a ridicat

Cu-a Sa putere. L-a-nălțat

Și L-a făcut Mântuitor

Precum și Domn al tuturor,

Ca pocăință-n acest fel,

Să-i poată da, lui Israel;

Și, de asemenea, iertare

Pentru păcat, la fiecare.

32Iar noi, la lucrurile-aceste,

Martori suntem; și martor este

Și Duhul Sfânt, de Domnul dat,

Celor care L-au ascultat.”

Apostolilor li se dă drumul

33Când aste vorbe-au auzit,

Tăiați, la inimi, s-au simțit

Și-au căutat un mod în care

Ar fi putut să îi omoare.

34Atunci, un Fariseu numit

Gamaliel, om prețuit

De preoți dar și de popor –

Care era și-nvățător

În ale Legii – s-a sculat,

În plin Sobor, și-a cuvântat –

Dar nu-nainte ca să ceară,

Pe-apostoli, să îi scoată-afară:

35„Acum, bărbați israeliți,

Seamă luați, la ce voiți

A face ăstor oameni. Voi

36Mai știți că, nu de mult, la noi,

Se ridicase cineva

Spunând că el este ceva.

Teuda, omul s-a numit,

Iar lui, i s-au mai alipit,

Cam patru sute de bărbați;

Dar toți au fost împrăștiați,

După ce-a fost ucis Teuda.

37Apoi, Galileanul Iuda –

Pe vremea-nscrierii – la fel,

Norod mult trase după el.

Însă, cum știți, când a pierit,

Cei ce-l urmau s-au risipit.

38Acuma, iată ce vă spun:

Găsesc că lucrul cel mai bun,

Este ca înțelepți să fiți.

De-aceea, nu mai necăjiți

Oameni-acești. Dați-le pace!

Să nu aveți cu ei de-a face,

Căci dacă astă încercare,

Sau altfel spus – astă lucrare –

Din partea lor este pornită,

Are să fie nimicită.

39Dar dacă-i de la Dumnezeu,

N-o nimiciți voi, vă spun eu!

Să nu vă pomeniți luptând,

Cu Dumnezeu.” Atuncea când

40Cuvintele i-au auzit,

Întreg Soborul a sfârșit

Prin a îl asculta. Apoi,

Pe-apostoli i-au chemat ‘napoi;

Să-i bată cu nuiele-au pus,

Iar după ce-n al lui Iisus

Nume, opritu-i-au să-nvețe,

Norodul și să dea povețe,

I-au slobozit. Ei au plecat,

41Și foarte mult s-au bucurat

Fiindcă sunt învredniciți

A fi și ei, batjocoriți,

Pentru-al Lui Nume. Ne-ncetat,

42De-atunci, norodu-au învățat.

În orice loc s-ar fi găsit,

Mereu, au propovăduit

Și tuturor, veste, au dus,

De Evanghelia lui Iisus.