1Doamne, mereu mă-ncred în Tine,
Să nu ajung dat de rușine.
Mă izbăvește – Domnul meu –
După dreptatea Ta, cer eu!
2Pleacă-Ți urechea către mine
Și-ajută-mă când strig la Tine!
Fii stânca mea ocrotitoare
Și cetățuia-mi de scăpare!
3Tu îmi ești Stâncă, Domnul meu,
Și Cetățuia mea, mereu,
Iar pentru Numele Tău Sfânt
Mă vei conduce pe pământ.
Tu Doamne, mă călăuzești
Și-n toate mă povățuiești.
4Un laț, vrăjmașul îmi întinde
Ca să încerce a mă prinde.
Scapă-mă dar, din laț, mereu,
Căci ești Ocrotitorul meu!
5Iată că am găsit cu cale
Să-ncredințez mâinilor Tale
Al meu duh, căci mă izbăvești
Pentru că doar Tu singur ești
Un Dumnezeu adevărat.
6Acei care au căutat,
Idoli deșerți, să le slujească
Și-apoi de ei să se lipească,
Mie urâți mi-au fost mereu,
Pentru că-n Domnul mă-ncred eu.
7Fă-mă să mă înveselesc,
Căci să mă bucur – îmi doresc –
De nesfârșita-Ți îndurare.
Tu-mi știi ticăloșia-mi mare,
Neliniștea care mereu
Îmi macină sufletul meu,
8Și n-ai să-Ți lași robul să cadă
În mâinile vrăjmașe, pradă.
Știu că mereu, Tu mă veghezi
Și în loc larg ai să m-așezi.
9Ai milă, Doamne, și-ndurare,
Pentru că sunt în strâmtorare,
Iar întristarea mi-a topit
Fața și trupul. Negreșit,
Și sufletul mi se topește,
Căci întristarea-l copleșește.
10Viața mi-e plină de durere
Și-ncet, încet, începe-a piere,
Iar în suspine, anii mei
Se sting și se sfârșesc și ei.
Puterile mi se sleiesc,
Iar oasele îmi putrezesc,
Căci făr’delegea mea cea mare
Mă macină fără-ncetare.
11Din pricina vrăjmașilor,
Sunt de ocara tuturor.
Pentru vecini, ocară-s eu
Și groază doar – în jurul meu –
Printre prieteni, răspândesc.
Cei ce mă văd, mă ocolesc
În grabă mare, căci oricine –
Pe uliță – fuge de mine.
12Ca pe un mort, toți m-au uitat
Și sunt ca vasul sfărâmat.
13Aud pe mulți și iau aminte
La ale lor rele cuvinte;
Văd spaima care se lățește
Și care împrejur domnește,
Când toți vrăjmașii se adună
Ca sfat să țină, împreună
Și uneltesc apoi pe față,
Voind să ieie a mea viață.
14În Domnul însă, mă-ncred eu
Și zic: „Ești Dumnezeul meu!”
15În mâna Ta e a mea soartă.
De grijă – Doamne – Tu îmi poartă.
De-ai mei vrăjmași și de cei care
Mă prigonesc fără-ncetare,
Scapă-mă Doamne, nu mai sta!
16Fă să lumine Fața Ta,
Peste umilul rob al Tău,
Și scapă-mă în ceasul rău,
Prin nesfârșita-Ți îndurare,
Prin bunătatea Ta cea mare!
17Să nu rămân dat de rușine,
Când, Doamne, eu mă-ncred în Tine.
Cei răi să fie rușinați
Și pradă morți-apoi lăsați!
18Să amuțească pe vecie
Buzele care, cu trufie,
Și cu-ndrăzneală doar, vorbesc
Când cu dispreț minciuni rostesc,
Ca să-l lovească negreșit,
Pe cel ce e neprihănit!
19Iată, nebănuit de mare
E bunătatea cea pe care
Tu o păstrezi, spre-a face bine
Celor care se tem de Tine,
Căci din ea, parte, ai făcut
La toți cei care Te-au crezut!
20Tu să-i ascunzi, găsești cu cale,
La adăpostul Feței Tale,
De toți cei care-i prigonesc,
De limbile ce clevetesc.
Un adăpost ei au găsit,
Căci al Tăui cort i-a ocrotit.
21Să fie binecuvântat
Domnul, căci El a arătat –
Față de mine – îndurare:
Parcă într-o cetate tare,
Eu aș fi fost adăpostit.
22„Din fața Ta, sunt izgonit!” –
În gândul meu îmi tot ziceam,
Însă nechibzuit eram
Când pe-acest gând întunecat
Să prindă glas, eu l-am lăsat.
Dar rugăciunile rostite
De către mine, sunt primite,
Căci Tu, Doamne, m-ai ascultat
Când înspre Tine am strigat.
23Voi toți cei cari sunteți iubiți
De Dumnezeu, mereu să știți
Că trebuie, la fel apoi,
Pe Domnul să-L iubiți și voi.
Pe credincioși, El îi păzește,
Dar foarte aspru-i pedepsește
Pe cei cari mândri s-au vădit.
24Vă țineți tari necontenit,
Și-n inimi să vă-mbărbătați
Voi toți cei care arătați
Că așezate vi-s, mereu,
Nădejdile, în Dumnezeu!
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
