Isaia 10 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Vai o să fie – negreșit –

De toți cei care au rostit

Doar hotărâri nelegiuite

Și scriu porunci ce sunt vădite

Nedrepte, spre folosul lor

2Și-n dauna săracilor,

Răpind astfel dreptul pe care

Sărmanul Meu popor îl are,

Făcând orfanii să le cadă

Și văduvele-apoi, drept pradă!

3„Hai spuneți, ce veți face oare,

Voi toți, atunci, în ziua-n care

Veni-va, ca și un șuvoi,

Pedeapsa morții, peste voi?”

La cine-oare-o să fugiți

Ca ajutor să dobândiți?”

„Unde veți pune, la păstrare,

A voastră bogăție, mare?”

4Unii vor fi îngenuncheați,

Prinși de război fiind luați,

Și foarte mulți din ăst popor

Vor fi în rândul morților.

Însă mânia Domnului

Nu este stinsă. Brațul Lui

Este de furie cuprins,

Pentru că încă e întins.

Asirianul smerit – Vremurile lui Mesia

5„Vai de Asirian – a spus

Domnul – „pentru că el e pus

A fi nuiaua, mâniei Mele,

Și-apoi toiag de urgii grele!

6Iată că Eu l-am slobozit

Peste un neam nelegiuit.

Peste-un popor l-am aruncat,

Care – mereu – M-a mâniat,

Să-l prade și să-l jefuiască,

Să-l calce și să-l nimicească,

Amestecând acel popor

Cu glodul ulițelor lor.

7Însă nu judecă astfel,

Ci alte gânduri are el

În inimă, vrând să lovească

Neamuri și să le nimicească,

8Zicându-și: „Voievozii mei

Nu-s toți atâți precum sunt cei

Cari, peste neamuri, sunt aflați

Și stăpânesc ca împărați?”

9„La Calno, nu s-a întâmplat

Ca și la Charchemiș, odat’?”

„Apoi, soarta Hamatului,

N-a fost ca și-a Arpadului?”

„N-a-mpărtășit Samaria,

Soarta Damascului, și ea?”

10„După cum mâna mea s-a-ntins

Și-n stăpânire a cuprins

Împărățiile avute

De idoli (unde-au fost văzute

Multe icoane adunate;

Mai multe decât cele-aflate

În Iuda, la Ierusalim

Și în Samaria, cum știm)

11Nu am să fac pe voia mea,

La fel și în Samaria

Și în Ierusalim? Acele

Icoane care sunt în ele

Nu tot la fel au să pățească?”

12Dar după ce-o să împlinească

Domnul, toată lucrare Lui,

Pe muntele Sionului –

Și la Ierusalim, la fel –

Are a-l pedepsi pe cel

Care se află așezat

Peste Asiria-mpărat,

Pentru trufia lui cea mare

Și pentru a lui îngâmfare,

13Căci el a zis: „Puterea mea

Și-nțelepciunea mea – și ea –

Aceste lucruri, le-au făcut.

Sunt înțelept și priceput.

Hoterele mi le-am întins,

Căci pe popoare le-am împins

Din fața mea, purtând război,

Și jefuite-au fost apoi,

Averile din visterie.

Pe cei cari fost-au la domnie,

I-am doborât din jilțul lor.

14Averile popoarelor,

Ca pe un cuib, le-am apucat.

Cu ușurință le-am luat,

Precum strângi ouăle vădite

A fi în cuiburi părăsite.

Așa am strâns pământul care

E-n stăpânirea mea cea tare,

Și nimenea n-a îndrăznit,

Vreo aripă, să fi clintit

Sau ciocul să și-l semețească

În contră-mi, ca să ciripească.”

15„Securea, oare, se fălește

Față de cel ce se vădește

Cum că de ea s-a folosit?”

„Sau fierăstrăul s-a mândrit

Față de cel ce-l mânuia

Și-n stăpânire îl avea?”

Parcă nuiaua l-ar mișca

Pe cel care o ridica!

Parcă toiagul o să zică

Căci el e cel ce îl ridică

Pe-acela care, e știut,

Că nu este, din lemn, făcut!”

16De-aceea, Domnul cari mereu

E al oștirii Dumnezeu,

Are să îi înfrunte firea

Și va trimite ofilirea,

Printre războinicii ce-i are.

Va izbucni un pârjol mare,

Iar de dogoarea focului,

Pieri-vor toți aleșii lui.

17Apoi, Lumina cea pe care

Neamul lui Israel o are,

Se va preface într-un foc.

Sfântul lui Israel, pe loc,

În flacără mistuitoare

Se va preface, lovind tare –

Doar într-o zi – toți ai lui spini

Și tufele de mărăcini.

18Va arde – trup și suflet – toată

Sclipirea ce-a fost arătată

De câmpul și pădurea lui,

Fiind asemenea celui

Care, cuprins de-al bolii chin,

Se prăbușește în leșin.

19Rari fi-vor, încât numărați

Vor putea fi copaci-aflați –

În urmă – în pădurea lui.

Nu-i va fi greu copilului,

Să scrie-atunci numărul lor,

Adică al copacilor

Cari în pădure au rămas,

După al nimicirii ceas.

20În ziua ‘ceea, rămășița

Lui Israel, precum și vița

Lui Iacov, nu vor mai avea

Sprijin în cel ce le lovea,

Ci al lor sprijin va fi Cel

Cari Sfânt îi e lui Israel,

Căci Domnul, doar, are să fie

Nădejdea lor, pentru vecie.

21La Dumnezeul ei Cel tare,

Numai o rămășiță are –

Din a lui Iacov casă-apoi –

Să se întoarcă înapoi.

22Chiar dacă cei din Israel

S-ar dovedi a fi la fel

De mulți, precum nisipul care

Se află pe un țărm de mare,

O rămășiță doar apoi,

Se va întoarce înapoi,

Căci nimicirea-i pregătită,

E hotărâtă și-ntărită,

Făcând dreptatea – mai apoi –

Să se reverse peste voi.

23Domnul oștirilor e Cel

Cari hotărât-a-n acest fel,

Iar nimicirea pregătită

Va fi, în țară, împlinită.

24Dar totuși, iată, Dumnezeu

A zis așa: „Popor al Meu

Cari în Sion ești așezat,

Să nu te temi dar, niciodat’,

De-Asirian; el te lovește

Cu-a lui nuia și își rotește

Toiagul pe deasupra ta,

La fel după cum se purta

Egiptu-n vremea-ndepărtată.

25Peste puțină vreme, iată,

Pedeapsa Mea va înceta.

Nu voi mai fi-mpotriva ta

Și-am să mă-ntorc să-i nimicesc

Pe cei care te asupresc.”

26Domnul oștiri-o să pornească

Și biciul o să-Și învârtească,

Lovindu-l pe Asirian,

Cum l-a lovit pe Madian –

La stânca din Oreb – căci iată,

Își va mai ridica o dată

Toiagul Său, în largul zării,

Peste întreg cuprinsul mării,

Așa după cum – în trecut –

Și în Egipt a mai făcut.

27În acea zi, va fi luat

Jugul care a apăsat

Pe umărul și gâtul tău

Și care te-a chinuit rău.

Ba încă jugul va crăpa,

Atuncea când tu vei scăpa,

Din pricina grăsimii care

S-a adunat, fără-ncetare.

28El va veni, în drumul lui,

Și peste al Aiatului

Ținut, atunci, se va abate.

Apoi Migdolu-l va străbate

Și o să-și lese, pe imaș,

Calabalâcul, la Micmaș.

29Trec trecătoarea și-noptează

La Gheba, când se înserează.

Tremură Rama-nspăimântată,

Apoi Ghibea lui Saul, iată,

Pornește într-o goană mare.

30„Ridică-ți glasul tău cel tare,

Tu, fiică a Galimului!”

„Laisul – și cu toți ai lui –

Seama să ia!” „Vai, Anatot!”

31Iată, se-mprăștie de tot

Madmena. Fug înspăimântați

Cei cari în Ghibea sunt aflați.

32La Nob, o zi – de stat – mai are

Și face semn de-amenințare

Spre muntele Sionului

Și-apoi Ierusalimului.

33Iată că Domnul cari mereu

E al oștirii Dumnezeu,

Taie-acum crengi, plin de putere.

Cei mari sortiți sunt la tăiere,

Iar cei înalți și semețiți

Ajuns-au, la pământ, trântiți.

34Crângul pădurii e tăiat

De fierul care l-a mușcat,

Iar Cel Puternic Se vădește,

Peste Liban, că stăpânește.