Marcu 7 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Fariseii și datina bătrânilor

1Atuncea, niște Farisei –

Și câțiva cărturari, cu ei –

De la Ierusalim, sosiră

Și pe Iisus, Îl întâlniră.

2Întâmplător, i-au observat,

Pe ucenici, că au mâncat

Cu mâinile murdare. Ei –

3Deci, cărturari și Farisei,

Și toți Iudeii – nu mâncau,

Până când mâinile-și spălau,

Cu mare grijă. Când sosesc,

4De la piață, nu prânzesc

‘Nainte de-a se fi scăldat,

Căci multe datini au păstrat,

Ca: spălarea ulcioarelor,

Sau spălarea paharelor.

Alte-obiceiuri de spălări,

Sunt pentru paturi și căldări.

5Deci, Fariseii, imediat,

Pe-nvățător, L-au întrebat:

„Permis e, ucenicilor,

Ca datina bătrânilor,

S-o calce – căci fără-ndoială –

Ei, mâinile, nu și le spală,

‘Nainte de-a mânca?” Iisus,

6Privindu-i supărat, le-a spus:

„Isaia, bine a vorbit,

Atuncea, când a prorocit

De voi toți, prefăcuților!

„Cinstit sunt, de acest popor,

Cu buzele. Însă, văd bine,

Cât de departe e de Mine,

7Cu inima; iar ei voiesc,

S-arate ce mult Mă cinstesc

Și-și dau învățături atunci,

Deși-s doar omenești porunci.”

8Poruncile lui Dumnezeu,

Voi le-ați nesocotit, mereu,

În timp ce datina lăsată

De oameni, fost-a respectată –

Exemplu-i a paharelor

Spălare, sau ulcioarelor.

9Țineți datina omului,

Și nu porunca Domnului.

10Toți știți ceea ce Moise-a zis –

Căci, în Scriptură, este scris:

„Să îți cinstești tatăl și mama”,

Iar „cine” – luați bine seama –

„Numai de rău, de i-a vorbit,

Pe-ai săi părinți, e pedepsit

Cu moartea.” Dar, acuma, voi

11Spuneți că de „un om, la noi,

Zice către părinții lui

„Corban” – adică „Domnului

E închinat lucrul cu care

Pot să v-ajut” – vină, nu are.

12Și astfel, voi împiedicați

Părinții, de-a fi ajutați.

13Deci, iată cum ați desființat

Cuvântul care v-a fost dat

De Dumnezeu – porunca Lui –

Ținând datina omului.”

Ce spurcă pe om

14La Sine, gloatele, Iisus

Le-a adunat și-apoi, a spus:

„Mă ascultați și înțelegeți,

Căci nu-i așa precum voi credeți!

15Aflați că omul nu-i spurcat

De ceea ce el a băgat,

În gură, ci, de ce-a ieșit,

Din ea, atunci când a vorbit.

16Urechi, de are cineva,

Ceea ce-am spus, pricepe-va!”

17După ce-n casă au intrat,

Discipolii L-au întrebat

Care e tâlcul pildei Lui,

Spusă de El, norodului.

18„Și voi, nepricepuți, sunteți?” –

Le-a zis Iisus – „Nu-nțelegeți

Că tot, ce omul va mânca,

Nicicând, nu poate a-l spurca?

19Fiindcă hrana omului

Nu intră în inima lui,

Ci-n pântec și-n hazna apoi.”

A vorbit astfel, pentru noi,

Făcând bucatele, curate –

Toate putând a fi mâncate.

20În urmă, a adăugat:

„Să știți că omul e spurcat,

Numai de ce-a ieșit, din el –

De relele, de orice fel –

Acestea doar, îl vor spurca.

21Din inimă, ies lucruri ca:

Ucideri, preacurvii, curvii,

22Furt, gânduri rele, lăcomii,

Înșelăciuni, hule, trufia,

Ochiul cel rău și nebunia.

23Aceste rele, vor pleca

Din om, și ele-l vor spurca.”

Femeia canaanită

24Iisus plecă spre-al Tirului

Ținut, și al Sidonului.

La o căsuță S-a oprit,

Spre a nu fi descoperit,

Dar n-a putut rămâne-ascuns.

25La El, îndată, a pătruns

O mamă, foarte necăjită –

Fata fiindu-i stăpânită,

De un duh rău. A auzit,

Despre Iisus, ce s-a vorbit,

Și-n grabă, ea a alergat

La El și I s-a închinat.

26Acea femeie Canaaneană,

Era siro-feniciană –

Grecoaică, după al ei fel,

Străină, în locul acel.

Ea Îl rugase, pe Iisus,

27Să-i scape fiica. El a spus:

„Nu-i bine, pâinea, să o iei,

De la copii și, la căței,

Să o arunci; ci pe copii,

Întâi, îi saturi – cred că știi!”

28„Așa e Doamne, dar și ei” –

Răspunse ea – „bieții căței,

Cu firmituri, își potolesc

Foamea, pe care le găsesc,

Pe jos, căzute-ntâmplător,

Sub mesele copiilor.”

29Mirat de al ei crez, Iisus,

Femei-aceleia i-a spus:

„Prin felu-n care ai vorbit,

Copila s-a tămăduit!”

30Acasă, ea a alergat

Și și-a găsit fetița-n pat,

Șezând cuminte, liniștită,

De duhul cel rău, părăsită.

Vindecarea unui surd-mut

31Iisus plecă, după aceea,

Din Tir, și merse-n Galileea.

Pe la Decapole-a trecut,

De-a vizitat acel ținut.

32Un surdo-mut a fost adus,

Și-n fața Domnului l-au pus.

Acei care l-au însoțit,

De-nvățător au stăruit,

Rugându-L, pentru omu-acel,

Să Își așeze, peste el,

Mâna, spre a fi vindecat.

33Iisus, atuncea, l-a luat

Și într-un loc retras l-a dus.

Un deget, în urechi, i-a pus,

Și-atinse cu scuipatul Lui,

Limba legată-a mutului.

34Apoi, spre cer, și-a ridicat

Ochii, și-adânc, a suspinat,

Iar când, „Efata!” a rostit –

„Deschide-te!” – e tălmăcit –

35S-a întâmplat, ca într-un vis:

Urechile i s-au deschis,

Vorbirea i s-a dezlegat,

Iar omul fost-a vindecat.

36Iisus îi zise, omului,

Să nu mai spună nimănui,

În ce fel s-a tămăduit.

Însă, cu cât era oprit,

Omul – sau cei ce l-au adus –

Cu-atât mai mult, la toți, au spus.

37Cei ce-au văzut, uimiți erau,

Peste măsură, și ziceau:

„Prin vorbă, sau mâna de-Și pune,

Toate le face de minune:

Surzii auzu-și dobândesc,

Cei ce-au fost muți, acum vorbesc.”