Habacuc 2 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1La turnul meu, apoi, m-am dus,

Unde de strajă eram pus,

Pentru ca să veghez mereu,

La ce-mi va spune Domnul meu,

La ce răspuns are să-mi dea,

Căci i-am adus plângerea mea.

2Domnul acolo a venit

Și-n felu-acesta mi-a vorbit:

„Scrie această prorocie!

Săpată-n piatră, ea să fie,

Să poată fi ușor citită!

3Căci vremea ei e stabilită

Și astfel a ei împlinire,

Curând se-arată peste fire.

Ea nu are ca să mințească,

Dar dacă o să zăbovească,

Așteapt-o însă, cu răbdare,

Căci negreșit ea va apare.

4Sufletul i s-a îngâmfat

Și-n el, prihana s-a aflat;

Doar prin credință – negreșit –

Trăi-va cel neprihănit.

5Precum e cel semeț sau beat,

Neliniștiți s-au arătat

Cei mândri, căci gurile lor,

Spre locuința morților,

Necontenit, se tot lărgesc.

Nesățioși se dovedesc,

Precum e moartea, căci ar vrea

Să strângă – dacă ar putea –

Popoarele neamurilor.

6Batjocură a tuturor

N-au să ajungă, sau făcuți

De râs, de pomină știuți?

Căci se va spune despre ei:

„Vai o să fie de acei

Care adună, vrând a ține

Ceea ce nu le aparține!

Dar până când vor fi lăsați,

În datorii, împovărați?

7N-au să se scoale, dintr-odat’,

Cei care v-au împrumutat?

Dar oare, nu se mai trezesc

Acei care vă asupresc,

Ca să ajungeți pradă, lor?

8Popoarele neamurilor

Le-ați jefuit, astfel și voi

Prădați aveți a fi apoi,

Din pricina sângelui care

L-ați tot vărsat, fără-ncetare,

Precum și-a silniciilor

Făcute-n contra tuturor,

A silniciei îndreptate

Spre țară și către cetate,

Și către cei ce se vădesc

Cum că în țară locuiesc.”

9Vai de cel care își va pune

Mâna, voind ca să adune

Câștigul cel ce s-a vădit

Precum că e nelegiuit,

Voind s-așeze cuibul său

În loc înalt, ferit de rău,

În ziua care, peste fire,

Aduce-va nenorocire!

10Rușinea casei ți-ai croit

Și astfel ai păcătuit

Chiar împotrivă-ți, când loveai

Popoare și le nimiceai.

11Căci strigă piatra-n zid aflată

Și îi răspunde, de îndată,

Lemnul anume așezat

Cu care grinda s-a legat.

12Vai de cel care, când zidește

Cetatea, sânge folosește

Și doar nelegiuirea știe

A-i așeza la temelie!

13Al oștii Domn a pregătit

Lucrul acesta, negreșit.

Popoarele se ostenesc

Doar pentru foc și se trudesc

Degeaba neamurile-aflate

Pe-ntreg pământul răsfirate.

14Cunoașterea slavei pe care

Cel care este Domn o are

Va umplea-ntreg acest pământ,

Așa precum umplute sânt

Adâncurile mărilor,

De apa de deasupra lor.

15Vai de cel care o să-i dea,

Aproapelui său, ca să bea!

Vai are-a fi de tine – vai! –

Când băuturi spumoase-i dai

Aproapelui, să-l amețești

Ca goliciunea să-i zărești!

16În loc de slavă, peste tine,

Se va lăsa mare rușine.

Să bei și tu, să te-amețești

Și-n urmă să te dezvelești.

Îți va veni rândul – de-ndat’ –

Să iei paharul cel aflat

În dreapta Domnului. Vei bea

Din el și-atuncea vei vedea

Cum slava ta cea strălucită

E de rușine-acopertită.

17Căci silniciile pe care

Le-ai săvârșit, fără-ncetare,

Contra Libanului – vezi bine –

Se vor întoarce peste tine.

De pustiirile pe care

Le fac ale pădurii fiare

Vei fi-ngrozit și-nspăimântat,

Pentru tot sângele vărsat,

Precum și-a silniciilor

Făcute-n contra tuturor,

A silniciei îndreptate

Spre țară și către cetate,

Sau înspre cei ce se vădesc

Cum că în țară locuiesc.

18La ce poate fi folosit

Un chip, de lucrător cioplit?

Dar ce folos a căpătat

Omul, de la un chip turnat –

Cari se vădește o minciună –

Încât ajunge să își pună

Nădejdea-n el, deși e mut,

Fiind de mâini de om făcut?

19Vai, de cel care, lemnului,

Îi zice – după mintea lui –

„Scoală!”, iar pietrei îi vorbește

Și o îndeamnă: „Te trezește!”

Oare sunt ele în măsură

Ca să le dea învățătură?

Degeaba sunt împodobite

Cu-argint și-n aur poleite,

Căci nu au duh să locuiască

În ele, să le-nsuflețească.

20Domnul e-n Templul Lui cel Sfânt.

Să tacă-ntreg acest pământ!