Evrei 9 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Întâiul legământ de-atunci,

Avea și el, multe porunci,

Prin care să se rânduiască

Lucrarea cea dumnezeiască,

Și-un pământesc locaș sfânt care

Se folosea pentru-nchinare.

2Într-adevăr, cum am văzut,

Un cort, în urmă, s-a făcut.

În două, el era-mpărțit;

Partea din față s-a numit

Drept „Locul Sfânt”. Aici ședea

Sfeșnicul, masa, iar – pe ea –

Fusese pâinea Domnului,

De punere-naintea Lui.

3În spate – după o perdea –

„Locul prea sfânt” se întindea.

4Aici fusese așezat

Altarul, care-a fost lucrat

Din aur și s-a folosit

Pentru tămâie. Negreșit,

Alăturea altarului,

Chivotul legământului

Era, de-asemeni, așezat –

Și el, în aur, ferecat.

Un vas de aur s-a adus –

Cu mană – și-n chivot s-a pus.

Toiagul lui Aron – la fel –

Acolo a fost pus și el;

Toiagul cari înfăptuise

Minuni, atuncea înfrunzise.

Tot în chivot, s-a mai aflat

Și legământul încheiat

De Dumnezeu – precum a zis –

În tablele de piatră scris.

5Deasupra, heruvimi erau –

Ai slavei – cari acopereau,

Capacul ispășirilor,

Cu umbrele aripilor.

Nu este timpul potrivit

Ca să vorbim amănunțit,

Despre aceste lucruri, care

Știute sunt, de fiecare.

6Deci, după ce s-a întocmit

Totul, precum s-a poruncit,

Vin preoții care slujeau

La cort. Aceștia pătrundeau,

În interiorul cortului,

În prima încăpere-a lui.

7În cea de-a doua, voie are –

Să intre – doar preotul mare,

O dată-n an, și nu oricum,

Ci sânge-având, cu el acum,

Ca să-l aducă, negreșit,

Pentru păcatul săvârșit

De sine însuși, după care,

Pentru întreaga adunare –

Pentru păcatele găsite

Din neștiință-nfăptuite.

8În felu-acesta, ne-ncetat,

Duhul Cel Sfânt ne-a arătat

Că încuiată se găsea

Calea aceea ce ducea

Spre Locul cel „prea sfânt” chemat,

Căci în picioare s-a aflat,

Încă, întâiul cort, făcut

De Moise, de la început.

9Aceasta-i o asemănare

Cu vremile de-acum, în care,

Daruri și jertfe se aduc,

Însă, acestea nu îl duc,

Pe cel cari astfel se închină,

Spre a atinge o deplină

Desăvârșire, potrivită

Cu cea care este dorită

De al său cuget, negreșit.

10Acestea, doar s-au dovedit

Porunci ce-s asemănătoare,

Cu toate cele privitoare

La multe feluri de mâncări,

La sărbători și la spălări,

Pân’ la o vreme anumită,

Ce spre-ndreptare-i hărăzită.

11Însă Hristosul a venit,

Ca Mare Preot, negreșit,

Al bunurilor viitoare,

Trecând prin acel cort mai mare,

Precum și mai desăvârșit,

Căci nu-i de mâini înfăptuit

Și nu ține de-această fire,

Că nu e din a ei zidire,

Întrucât ele nu-s totuna.

12Odată pentru totdeauna,

Hristosul nostru a intrat,

În Locul cel „prea sfânt” chemat,

Și n-a dus sânge de vițel

Și nici de țapi. Acolo, El,

Cu al Său sânge a intrat,

După ce-ntâi a căpătat

O veșnică răscumpărare.

13Căci dacă acel sânge care

Se-arată-a fi al țapilor –

Și-asemeni, al taurilor –

Și-apoi, cenușa adunată

Din vaca cea de jertfă dată,

Stropite peste cei aflați

Plini de păcate și-ntinați,

Face să li se curățească

Trupul și-astfel, să se sfințească,

14Cu-atât mai mult – neîndoios –

Sângele Domnului Hristos

Care, prin Duhul Cel de Sus,

Pe Sine Însuși S-a adus

Ca și o jertfă nepătată,

Ce pentru Dumnezeu e dată,

Va curăța, necontenit,

Al vostru cuget – negreșit –

De fapte moarte, ca apoi,

Nestingheriți, să puteți voi,

Numai pe viul Dumnezeu,

În urmă, să-L slujiți, mereu!

15Tocmai de-aceea – fraților –

Iisus este mijlocitor,

Pentru acest nou legământ,

Iar toți aceia care sânt

Chemați să ia în stăpânire

Nepieritoarea moștenire

Care li s-a făgăduit –

Și care au păcătuit

Sub legământul încheiat

Întâi – acum au căpătat,

Prin moartea Lui, răscumpărare,

Pentru-a lor vină, și iertare.

16Într-adevăr, unde-i aflat

Un testament, a existat

Și cel care l-a întocmit

Și care-n urmă, a murit.

17Un testament putere are,

Doar după moartea celui care

L-a întocmit. Cât el trăiește,

Fără putere, se vădește.

18De-aceea, și la început,

Întâiul legământ făcut,

Cu sânge numai s-a vădit

Că a putut a fi sfințit.

19Într-adevăr, este știut

Că în ăst fel, Moise-a făcut,

Căci el – după ce a sfârșit,

Porunca Legii de rostit,

Către poporul adunat –

Sânge, s-a dus și a luat,

De la vițeii dăruiți

Și de la țapi ce-au fost jertfiți;

Cu apă, l-a amestecat,

Isop apoi a mai luat,

Precum și lână stacojie,

Pentru că trebuia să fie

Stropită-ntreaga adunare,

Cu toate-acestea, după care,

Mai trebuia a fi stropită

Și cartea ce a fost citită.

20După ce toate le-a-mplinit,

Aste cuvinte le-a rostit:

„Sângele-acesta, pe pământ,

Pecetluiește-un legământ

Care-i de Dumnezeu făcut,

Cu voi, așa precum a vrut.”

21De-asemenea, el a stropit,

Cortul, cu sângele primit,

Și toate vasele pe care,

Acesta-n slujba sa, le are.

22Iar după Lege-i arătat

Că tot aproape-i curățat,

Cu sânge doar. Fără vărsare

De sânge, nu este iertare.

23Dacă aici, jos, pe pământ,

Aceste lucruri care sânt

Doar niște chipuri ce-amintesc

De cele care se găsesc

În ceruri, fost-au curățate,

Atuncea și cele aflate

În ceruri, trebuiau să fie

Aduse la o curăție,

Prin jertfe care-s mai înalte

Decât se-arată celelalte.

24Hristos – să știe fiecare –

Că nu-ntr-un loc de închinare,

Făcut de om, S-a așezat,

Ci El, în ceruri, a intrat,

Unde, la Dumnezeu apoi,

Avea a merge, pentru noi.

25N-a trebuit ca să se ducă

Și-apoi, pe Sine, să Se-aducă

Drept jertfă, pentru fiecare,

De multe ori, ca și cel care

Ca preot mare a intrat

În Locul cel „prea sfânt” chemat –

Odată-n an – având, cu el,

Sânge de țap, ori de vițel –

Deci sânge cari nu e al lui,

Ci e a animalului

Ce, înadins, a fost jertfit –

26Pentru că ar fi trebuit

Să pătimească, ne-ncetat,

De când lumea s-a-ntemeiat.

Pe când acum, când a venit –

Iată – al vremilor sfârșit,

O dată doar S-a arătat

Să șteargă orișice păcat,

Drept jertfă când S-a dăruit.

27Și după cum e rânduit

Ca orice om să moară-o dată

Și-apoi se face-o judecată,

28Și cu Hristos a fost la fel:

O dată, S-a dat jertfă El

Și ale multora păcate,

De către El, au fost purtate.

Apoi, El o să vină iară,

Să Se arate-a-doua oară –

Nu cu privire la păcat –

Ci doar pentru a le fi dat

Celor ce-așteapăt-a Lui venire,

Darul – adică mântuire.”