Ieremia 17 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Păcatul ce l-a săvârșit

Casa lui Iuda, negreșit,

Nu este nicidecum uitat,

Ci el adânc e încrustat

Pe tabla inimilor lor

Și coarnele altarelor,

Cu un priboi de fier bătut,

Cu vârf din diamant făcut.

2Cum de copii grijă vădesc,

Asemenea ei se gândesc

La ai lor idoli, la altare,

La Astartee. Fiecare,

La aste lucruri, se gândește

Când sub copaci verzi se găsește,

Sau când ajunge-ntâmplător,

Pe culmile dealurilor.

3Iată că Eu las ca să cadă

Întregul Meu munte, drept paradă;

La fel și câmpurile sale,

Averile caselor tale,

Cu înălțimi și visterii.

Pradă vor fi toate, să știi,

Pe tot al tău întreg ținut,

Pentru ceea ce ai făcut,

Pentru că ai păcătuit!

4Ceea ce tu ai moștenit –

Prin bunătatea Mea cea mare –

Îți voi lua, fără cruțare.

Am să te fac să îi slujești

Pe cei pe cari îi dușmănești.

Iată că te voi scoate-afară

Și te voi duce într-o țară

Îndepărtată, neștiută,

Ce nu îți este cunoscută.

Tu ai aprins focul pe care

Apriga Mea mânie-l are.

Îl faci să ardă-ntotdeauna,

Căci ai păcătuit într-una.”

5„Domnul, astfel, a cuvântat:

„Mereu să fie blestemat

Omul acel ce va avea,

Pusă în om, încrederea

Și care sprijin și-ajutor

Așteaptă de la muritor

Și își abate, tot mereu,

Inima, de la Dumnezeu!

6Omul acela, negreșit,

Este ca un nenorocit

Care se află în pustie

Și nici nu vede, nici nu știe

Când fericirea se arată,

Căci a lui casă-i așezată

În locuri arse, pustiite,

Care nu pot fi locuite,

Într-un pământ sterp și sărat.

7Să fie binecuvântat

Omul care își va avea,

În Dumnezeu, încrederea

Și ne-ncetat se dovedește

Că-n Domnul doar, nădăjduiește!

8Pentru că un astfel de om

Este asemeni unui pom

Cari lângă ape e sădit.

În rădăcini e întărit,

Căci ele către râu se-ntind.

Căldurile nu îl cuprind

Când focul arșițelor vine.

Al său frunziș verde se ține.

Seceta, el n-o ia în seamă,

Căci n-are de ce să se teamă.

Când arșița, tot, ofilește,

Doar el, nestingherit, rodește.”

9„Inima e înșelătoare

Și-asemenea rău voitoare.

E cineva cari ar putea

Să știe ce se-ascunde-n ea?”

10„Eu, Domnul – cel care veghez

Întotdeauna – cercetez

Adâncul inimii. Doar Eu

Încerc rărunchii, tot mereu,

Și plată-i dau la fiecare,

După purtarea ce o are.

Astfel, răsplata tuturor

E dată după rodul lor.”

11Cum potârnichile clocesc

Ouă care se dovedesc

Că nu sunt ale lor, la fel

Se va-ntâmpla cu omu-acel

Cari pe nedrept a adunat

Mari bogății, neîncetat.

Când zilele-i sunt jumătate,

El le va părăsi pe toate

Și-o să se vadă-apoi – vă spun –

Că este doar un biet nebun.

12Jilț de domnie încărcat

De mare slavă, așezat

De la-nceputuri pe pământ,

Loc al Locașului cel sfânt,

13Doamne, nădejdea cea pe care

Neamul lui Israel o are!

Cei ce Te părăsesc pe Tine

Acoperiți sunt, de rușine.”

„Cei care, de la Mine, cată –

Necontenit – să se abată,

Scriși au să fie, pe pământ,

Că-L părăsesc pe Domnul Sfânt,

Pe Cel care – din veșnicie –

Este izvor de apă vie.”

14„Doamne mă vindecă, de-ndat’,

Și-atuncea fi-voi vindecat!

Mă mântuiește, negreșit,

Și-atuncea fi-voi mântuit!

Căci pentru mine, Domnul meu,

Slavă, doar Tu îmi ești, mereu!

15Iată că ei m-au căutat

Și-n acest fel, au cuvântat:

„Unde-i Cuvântul Domnului?

Să se-mplinească spusa Lui!”

16Tu știi, prea bine, cât de mult

Voit-am eu să Te ascult.

M-am dovedit ascultător

Și am primit să fiu păstor.

N-am vrut să vină, peste fire,

Zilele de nenorocire.

Doamne, Tu știi că – negreșit –

Lucrul acest nu l-am dorit.

Cuvintele spuse de mine

Știute sunt de către Tine.

17De-aceea Doamne, să nu-mi fii

Pricini de groază, căci Tu știi

Precum că ești a mea scăpare,

În vremile de strâmtorare!

18Cei ce mă prigonesc pe mine,

Plini să ajungă, de rușine,

Dar eu să nu fiu rușinat!

De-asemeni Doamne, Te-am rugat

Să nu mă faci să tremur eu,

Ci ei să tremure mereu!

Doamne, adu asupra lor,

Ziua nenorocirilor

Și să-i lovească-ntr-o clipită

A Ta urgie, îndoită!”

Sfințirea Sabatului

19„Domnul la mine a venit

Și-n felu-acesta mi-a vorbit:

„Du-te la porțile pe care

Intră și ies aceia care

Se dovedesc a fi-mpărați

Și sunt în Iuda-ncoronați.

Du-te la porțile pe care

Ierusalimu-n zid le are.

La porțile poporului,

Du-te și astfel să le spui:

20„Voi, ai lui Iuda împărați,

Voi cei care în Iuda stați

Sau în Ierusalim veniți

Și aste porți le folosiți,

Haideți în fața Domnului,

Să auziți Cuvântul Lui!

21„Așa a zis Domnul: „Luați

Seama la voi și nu purtați

Poveri, în ziua de Sabat.

Nu săvârșiți acest păcat,

Iar în Ierusalim, apoi,

Să nu intrați, cu ele, voi.

22Să nu scoateți nici o povară,

Din ale voastre case-afară,

Când e Sabat, căci nimeni n-are

Voie, să facă vreo lucrare.

Sabatul, trebuie să știți,

Neîncetat, să îl sfințiți,

După porunca ce-a fost dată

Părinților voștri, odată!”

23Dar ei, însă, n-au ascultat

Și nici aminte n-au luat,

Ci gâtul și-a înțepenit

Și-nvățături nu au primit.

24Dar dacă Mă veți asculta,

Dacă apoi nu veți purta

Poverile nenumărate

Spre-a le aduce în cetate

Când este ziua de Sabat

Ca să nu faceți un păcat,

Dacă-n Sabat nimeni nu are

Să săvârșească vreo lucrare

Și dacă voi aveți să știți,

Sabatul Meu, să îl sfințiți,

25Atuncea voi o să puteți,

Cu ochii voștri să vedeți

Cum pe aceste porți aflate

Chiar la intrarea în cetate,

Trec voievozi și împărați

Care apoi sunt așezați

Pe al lui David jilț domnesc.

Când, în cetate, ei sosesc,

Își vor aduce cai și cară

Și-i va-nsoți întreaga țară,

Căci locuit are să fie

Ierusalimul, pe vecie.

26Veni-vor din vecinătate

Și din cetățile aflate

În Iuda. Apoi, alții vin

Din țară de la Beniamin,

De pe-ale munților cărări,

Din văi, dar și din depărtări

Ce sunt în miazăzi aflate.

Veni-vor în astă cetate,

Jertfe să dea – cari se socot

A fi drept ardere de tot –

S-aducă daruri de mâncare,

Să dea tămâie fiecare,

S-aducă daruri cu menire

De jertfă pentru mulțumire,

Mereu, la Casa Domnului,

Spre slava și spre cinstea Lui.

27Dar dacă nu Mă ascultați

Și-a Mea poruncă o călcați,

Cărând poveri nenumărate

Ce le aduceți în cetate –

Chiar de Sabat – și nu voiți,

Al Meu Sabat să îl sfințiți,

Atuncea – chiar în acest loc –

La porțile cetății, foc

Am să aprind. El se va-ntinde,

Ierusalimu-l va cuprinde,

Arzând casele minunate

Care se află în cetate.

Ierusalimul se va-ncinge,

Căci focul nu se va mai stinge.”