1 Corinteni 15 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Învierea și arătările lui Hristos

1„Vă spun, acuma, tuturor –

Ca să cunoașteți, fraților –

Că Evanghelia ce-ați primit-o –

Pe cari am propovăduit-o

Și-n care voi ați și rămas

Până în cel din urmă ceas –

2O să v-aducă mântuire,

Doar dacă, fără vreo știrbire,

O veți păzi, cum ați primit-o

Când eu v-am propovăduit-o.

Altfel, degeaba ați crezut,

Căci totu-i, în zadar, făcut.

3Așa după cum ni s-a dat,

La început, v-am învățat

Cum că Hristosul a murit

Și-n felu-acesta a plătit,

Ca ale noastre mari păcate,

Să fie șterse și iertate.

Prin moartea lui Hristos Iisus –

Ceea ce prin Scripturi s-a spus –

Întocmai, fost-a împlinit.

4Apoi, după ce a murit,

El a ajuns a fi-ngropat,

Dar, în trei zile, a-nviat,

Așa precum fusese zis

Și cum e, în Scriptură, scris.

5Lui Chifa, El S-a arătat,

Iar după-aceea – imediat –

Cei doisprezece L-au văzut;

6Apoi, în urmă, au putut

Să-L vadă cinci sute de frați,

Din care, mulți, mai sunt aflați,

Încă, în viață, negreșit,

În timp ce uni-au adormit.

7Iacov e cel care-a putut –

Către sfârșit – să-L fi văzut,

Iar ultimii L-au întâlnit,

Ai Săi apostoli, negreșit.

8După ei toți, eu am urmat,

Căci mie mi S-a arătat.

Eu – stârpitura – am putut,

Pe-al nostru Domn, să-L fi văzut.

9Căci eu sunt cel mai ne-nsemnat

Cari, printre-apostoli, sunt aflat.

Nu-s vrednic să mă fi numit

Apostol, căci am prigonit,

Biserica lui Dumnezeu.

10Prin harul Său, sunt, astăzi, eu,

Ceea ce sunt. Iar harul Lui,

Aflați dar, că zadarnic, nu-i,

Față de mine. M-am trudit,

Mai mult decât s-au ostenit

Toți, laolaltă; dar nu eu,

Ci harul de la Dumnezeu,

Aflat în mine, ne-ncetat,

Este cel care a lucrat.

11Deci, fraților – ori ei, ori eu –

Vom propovădui, mereu,

Doar ce-am primit și ce-am văzut,

Și-n acest fel, voi ați crezut.”

Însemnătatea învierii lui Hristos

12„Dacă se propovăduiește

Cum că Iisus Hristos trăiește –

Căci a-nviat, din morți apoi –

Cum zic dar, unii dintre voi,

Că nu există – fraților –

O înviere-a morților?

13Dacă nu este înviere,

Atunci vom spune, cu durere,

Că nici Hristos n-a înviat.

14Și dacă e adevărat,

Precum că mort este Iisus,

Atunci, toate ce vi le-am spus –

Tot ce v-am propovăduit –

Zadarnice, s-au dovedit.

Zadarnică-i credința noastră

Și, tot la fel, e și a voastră.

15Ba încă, fraților, să știți,

Că noi suntem descoperiți

Ca martori ai lui Dumnezeu,

Cari, mincinoși, suntem, mereu;

Fiindcă noi, cu toți, am spus,

Precum că pe Hristos Iisus,

El, dintre morți, L-a înviat,

Fără a fi adevărat,

Pentru că toată lumea știe,

Că morții n-au să mai învie.

16Căci dacă morții nu-nviază,

Atuncea, sigur, că urmează,

Ca să se spună, imediat,

Că nici Hristos n-a înviat.

17Iar dacă n-a-nviat Hristos,

Credința voastră – ne-ndoios –

Este zadarnică, să știți,

Pentru că voi sunteți pieriți,

În ale voastre mari păcate,

Ce nu mai pot a fi iertate.

18Se poate spune, prin urmare,

Precum că toți aceia care

Au adormit dar, în Hristos,

Pierduți se află, ne-ndoios.

19Dar dacă noi, însă, ne-am pus,

Nădejdea, în Hristos Iisus,

Doar pentru viața ce-o avem,

Cu siguranță, că suntem,

Cei mai nenorociți, aflați

Între toți oamenii, dragi frați!

20Însă, Hristos a înviat!

Dintre cei morți, S-a ridicat –

Așa după cum bine știți –

El, pârga celor adormiți.

21Căci dacă moartea a venit

Prin om, tot astfel, am primit

Și învierea morților.

22După cum, în Adam, toți mor,

Toți au să-nvie – cum v-am spus –

În Domnul nost’, Hristos Iisus;

23Dar fiecare – să se știe –

La rândul cetei sale-nvie.

Hristos e primul rod, venit.

Apoi, când El va fi sosit,

Vor învia, neîndoios,

Toți cei cari sunt ai lui Hristos.

24În urmă, vine, negreșit,

Inevitabilul sfârșit.

Împărăția Fiului,

Dată va fi, Tatălui Lui –

Adică-n mâini la Dumnezeu

Care-o va stăpâni mereu.

Atuncea, El are să știe,

A nimici, orice domnie,

Orice puteri de peste fire

Și orice fel de stăpânire.

25El trebuie să-mpărățească,

Până când o să reușească,

Pe-ai Săi vrăjmași, să îi adune

Și-apoi, sub tălpi, să-i poată pune.

26Vrăjmașul care, negreșit,

La urmă, fi-va nimicit,

Doar moartea poate ca să fie,

Așa precum Scriptura scrie.

27Iată că Dumnezeu a pus –

Exact așa precum a spus –

„Totul, sub ale Lui picioare”.

Dar să-nțeleagă fiecare,

Precum că tot I-a fost supus,

Dar nu și Cel ce le-a adus,

În astă stare, de-a fi puse.

28Când toate Îi vor fi supuse,

Atuncea, chiar și Fiul Lui

Se va supune Tatălui,

Care, pe toate, le-a supus –

Exact așa precum a spus –

Pentru ca astfel, Dumnezeu

Să fie totu-n toți, mereu.

29Altfel, ce fac cei botezați,

Pentru cei morți, dragii mei frați?

Dacă cei morți nu înviază,

Atunci, de ce se mai botează?

30De ce-n primejdie apoi –

În orice clipă – suntem noi?

31Sunt în primejdie, mereu,

Și-n fiecare clipă, eu,

De moarte, simt, că sunt vânat.

Atât este de-adevărat

Lucrul acesta, fraților –

Și-l spun, în fața tuturor –

Pe cât este de-adevărat

Căci, pricină de lăudat,

În Domnul nost’, Iisus Hristos,

Îmi sunteți voi, neîndoios.

32Dacă – vorbind în felul lor,

Adică al oamenilor –

Eu, în Efes, când m-am aflat,

Cu fiare-avut-am de luptat;

Care mi-ar fi folosu-acum?

Căci dacă morții, nicidecum,

Nu înviază, pot să zic

Că nu mai are rost, nimic.

Cel mai bun lucru ce-l avem

A-l face, este ca să bem

Și să mâncăm. „Să chefuim,

Căci mâine, orișicum, murim”.

33Dar eu vă zic, dragii mei frați,

Ca nu cumva să vă-nșelați:

„Tovărășii rele”, se spune

Că „strică obiceiuri bune”.

34Veniți-vă, acum, în fire,

Treziți-vă, din amorțire

Și, ne-ncetat, să vă păziți,

Ca să nu mai păcătuiți!

Căci unii, dintre voi – zic eu –

Nu Îl cunosc pe Dumnezeu,

Iar lucrul pe cari vi l-am zis

E, spre rușinea voastră, scris.”

Cum vor învia morții

35„Dar, poate, întâmpla-se-va,

Că o să zică cineva:

„Cum înviază morți-apoi?”,

Sau „Cu ce trup, se-ntorc, la noi?”

36Nebun ce ești! Află acum,

Că nu-nviază, nicidecum,

Ceea ce tu ai semănat,

Decât dacă bobul aflat

Sub brazda gliei învelit,

Mai înainte, a murit.

37Când îți arunci sămânța-n glie,

Nu semeni trupul ce-o să fie,

Ci un grăunte mic numai:

Ori grâu, ori ce sămânță ai.

38În urmă, lucrul cel mai greu,

Are să-l facă Dumnezeu,

Căci El, un trup, are să-i dea,

Așa precum Îi va plăcea.

Deci, îi va da grăuntelui,

Un trup, care va fi al lui.

39Nu orice trup este la fel:

Căci unul este trupul cel

Care e dat oamenilor

Și altu-al dobitoacelor;

Unul e trupul cel pe care

O pasăre, numai, îl are,

Și altul este-al peștilor.

40Vă spun dar, vouă, fraților,

Precum că sunt trupuri cerești,

Dar sunt și trupuri pământești.

41Una e strălucirea care

Doar soarele, pe cer, o are;

Luna, în altfel, strălucește,

Pe boltă-atunci când se ivește;

Și-apoi, al stelelor popor

Va străluci, în felul lor.

Chiar steaua deci, se dovedește –

Față de alta – că lucește

Într-un alt fel – dragi frați ai mei –

Care este numai al ei.

42Așa este dar, fraților,

Și cu-nvierea morților.

Trupul cu care – ați văzut –

Că fiecare ne-am născut,

E semănat în putrezire,

Dar înviază-n nemurire.

43El, în ocară-i, e semănat,

Însă, în slavă-i înviat.

Trupul, purtat de-orice ființă,

E semănat, în neputință,

Însă, atunci – la înviere –

El înviază, în putere.

44E semănat în trup firesc,

Însă, va fi duhovnicesc.

Iată, e bine de știut,

Precum că dacă s-a făcut

Un trup, care este firesc,

Este și-un trup duhovnicesc.

45De-aceea, după cum s-a zis –

Iar, în Scriptură, este scris –

„Omul dintâi, cari s-a numit

Adam, când fost-a întocmit,

Un suflet viu, a fost făcut.”

Un alt Adam a apărut –

Al doilea – care, socotit,

A fost drept duh și întocmit,

Să fie duhul dătător,

Apoi, de viață, tuturor.

46Aș vrea ca să se știe bine,

Precum că, mai întâi, ne vine

Doar ceea ce este firesc,

Și-n urmă, ce-i duhovnicesc.

47Omul dintâi s-a arătat

Că, din pământ, a fost luat.

De-aceea, el – în mod firesc –

Nu e decât om pământesc.

Al doilea om s-a dovedit,

Precum că e, din cer, venit.

48Cei pământești, asemeni sânt,

Cu cel făcut doar din pământ,

Dar cei din cer se dovedesc,

La fel, cu Cel care-i ceresc.

49Iar după cum noi am purtat,

Chipul celui ce-a fost luat

Din lutul de pe-acest pământ,

Plin de încredințare sânt

Că vom purta, apoi, firesc,

Și chipul Celui ce-i ceresc.

50Vă spun un lucru, frații mei:

Carne și sânge, nu sunt cei

Cari vor putea să moștenească

Împărăția cea cerească,

A marelui nost’ Dumnezeu.

De-asemenea, vă mai spun eu,

Cum că nu poate putrezirea,

Să moștenească, nemurirea.

51O taină, iată, îndrăznesc,

Acum, să vă dezvăluiesc:

Nu toți urmează s-adormim,

Însă, schimbați, avem să fim,

52Într-o clipită, fiecare,

Când va fi ultima chemare,

A trâmbiței. Ea va suna,

Și morții se vor aduna,

Căci au să-nvie-n nemurire

Ne mai supuși la putrezire;

Iar noi, ceilalți, dragii mei frați,

Pe loc, avem a fi schimbați.

53Căci trebuie, precum v-am spus,

Ca al nost’ trup – ce e supus,

Până acum, la putrezire –

Să se îmbrace-n nemurire.

54Când acest trup, ce este pus

La putrezire-a fi supus,

Se va-mbrăca-n neputrezire,

Și când, ăst trup – care, din fire,

Fusese slab și trecător –

Va deveni nemuritor,

Să știți, atunci, că se-mplinește

Cuvântul cari, astfel, vorbește:

„Iată că moartea-i biruită –

De biruință-i înghițită.

55Unde îți este boldul, moarte,

Și cine o să ți-l mai poarte?”

56Al morții bold s-a dovedit

A fi păcatul, negreșit;

Iar Legea este cea prin care,

Acest păcat, putere, are.

57Dar mulțumiri fie, mereu,

Aduse, pentru Dumnezeu,

Cari, biruință, ne-ncetat –

Prin Domnul nost’, Iisus – ne-a dat.

58De-aceea, vă îndemn, dragi frați,

Ca, neclintiți și tari, să stați;

În lucrul Domnului, apoi,

Necontenit, sporiți dar, voi,

Pentru că astă osteneală

Nu-i în zadar, fără-ndoială.”