Isaia 17 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Împotriva Damascului

1Aceasta e o prorocie,

Pentru un timp ce va să vie

Peste Damasc, căci se arată

Că împotrivă-i e-ndreptată.

„Iată, curând, Damascul – care

Acum, e o cetate mare,

Cu mândre case înălțate –

N-o să mai fie o cetate.

În vremea care o să vină,

Se va preface în ruină,

Căci totul fi-va dărâmat.

2Cetățile ce s-au aflat

În Aroer, sunt părăsite,

Iar turmele – nestingherite –

Acolo au să pășuneze

Și-n pace au să înnopteze.

3Cu cetățuia cea pe care

Neamul lui Efraim o are,

Iată, acum s-a isprăvit

Și – de asemeni – s-a sfârșit

Cu a Damascului domnie

Și cu a lui împărăție.

Dar cei care vor rămânea –

Care vor fi din Siria –

Fi-vor ca slava cea pe care

Neamul lui Israel o are” –

Spusese Domnul oștilor.

4„Iată – spre știrea tuturor –

În acea zi, slava pe care

Casa lui Iacov doar o are

Ajunge-va a fi slăbită.

Grăsimea lui va fi pierită.

5Atuncea, se va fi-ntâmplat

Precum e și la secerat,

Când intră un secerător,

Să taie grâu, pe-al său ogor.

Da, chiar așa are să fie –

În vremea care o să vie –

În valea Refaimului:

Ca și la strânsul grâului.

6Puține spice vor putea,

Atuncea, a mai rămânea,

La fel precum s-a întâmplat

Când e măslinul scuturat:

Pe vârf, doar două-trei măsline,

Iar în frunziș se vor mai ține

Vreo patru-cinci” – a zis Acel

Cari Domn îi e, lui Israel.

7Vedea-vor ochii omului –

Atunci – pe Făcătorul lui.

Omul se-ntoarce către Cel

Cari Sfânt îi e, lui Israel.

8Nu va privi către altare,

Căci sunt a mâinii lui lucrare.

Nu va privi la ce-a știut

Degetul lui să fi făcut.

Nu va privi la cei pe care,

Drept idoli, Astarteea-i are

Și nici la stâlpii ridicați,

Cari soarelui sunt închinați.

9Cetățile cele-ntărite –

Atuncea – fi-vor risipite,

Asemenea ruinelor

Aflate-n vârful munților

Sau prin păduri, pentru că – iată –

Va fi precum a fost odată,

Când oamenii le-au părăsit

Înspăimântați și au fugit

Din fața fiilor pe care

Neamul lui Israel îi are.

Când acea vreme o să vie,

Totul va fi ca o pustie!

10De Cel care este, mereu,

Al mântuirii Dumnezeu,

Tu ai uitat și n-ai voit –

Nicicând – să îți fi amintit

De Stânca ta, nespus de tare,

Cari îți era loc de scăpare.

Tocmai de-aceea, ți-ai sădit

Răsaduri care ți-au priit

Și care ție îți plăceau.

Butuci care străini erau,

Tu i-ai adus și i-ai sădit.

11Cu gard, ți i-ai împrejmuit

Și încurând tu i-ai văzut

Precum că flori ei au făcut.

Însă culesul rodului

Fugit-a, iar în locul lui,

Durerea fără leac se-arată

Căci veselia-i alungată.

12Vuiet se-aude-n largul zării

Asemeni urletului mării!

E vuietul popoarelor.

E zarvă a neamurilor,

Care mugesc, înfuriate,

Ca apele învolburate.

13Iată, sunt multe neamuri cari

Mugesc ca niște ape mari…

Când sunt de Dumnezeu mustrate,

Departe fug, înspăimântate.

Luate zgomotele sânt,

Cum de suflarea unui vânt

E pleava de pe munți purtată,

Sau cum țărâna-i spulberată

De un vârtej de vânt stârnit.

14Până pe seară – negreșit –

Cade-un prăpăd neașteptat

Și totul fi-va măturat

Până în zori. Așa pățesc

Acei care ne jefuiesc,

Căci astă soartă îl pândește

Pe cel care ne asuprește.