2 Samuel 16 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Țiba înnegrește pe Mefiboșet

1David și tot poporul lui

Trecură creasta muntelui,

Când iată că s-a pomenit

Cu Țiba, omul ce-a slujit

La al lui Saul fiu, cel care,

Mefiboșet, drept nume, are.

Cu sine, doi măgari luase,

Pe care hrană încărcase.

Pâini a adus – vreo două sute –

Iar turte cu stafide-umplute

O sută-au fost. A mai adus

Roade de vară și-a mai pus

Și un burduf, cu vin, umplut.

2David, atunci când l-a văzut,

L-a întrebat: „Ce e cu tine?

Ce vânt te-aduce, pe la mine?”

Țiba răspunse: „Iată, eu

Adus-am, pentru domnul meu,

Acești măgari. Buni au să fie

Să-i folosești la călărie.

Pentru cei tineri, am adus

Pâine și roade. Am mai pus

Și un burduf de vin, s-aveți

Vin, în pustie, ca să beți.”

3„Unde e fiul cel pe care,

Știu că stăpânul tău îl are?” –

David, în urmă, a-ntrebat.

„E la Ierusalim aflat” –

Țiba a zis – „pentru că el

A glăsuit, în acest fel:

„Iată că vremea a sosit,

În care, cred că în sfârșit,

Israeliții au să-mi dea

Împărăția ce-o avea

Al meu părinte, în trecut,

După cum bine e știut.”

4David a zis, când a sfârșit:

„Tot ceea ce a dobândit

Mefiboșet, găsesc cu cale –

De-acum – să fie ale tale.”

Țiba răspunse-ndată: „Eu

Mă-nchin la împăratul meu

Și-atât îți cer, măria-ta:

Dă-mi trecere-naintea ta!”

Șimei blestemă

5Plecând de la Ierusalim,

David s-a dus la Bahurim.

Un om, acolo, a-ntâlnit,

Care, Șimei, era numit.

De neam, din Saul, pogora,

Iar tatăl său, Ghera, era.

Omul acel l-a blestemat,

Pe David, și a aruncat

6Cu pietre-apoi, asupra lui,

Precum și-a oamenilor lui

Care, la drum, îl însoțeau.

Oștenii care îl păzeau,

Pe David, nemișcați, au stat,

În juru-i și l-au apărat.

7Șimei striga, în urma lui:

„Du-te om rău, al sângelui!

8Domnul, acuma, va lăsa

Asupra ta, pedeapsa Sa,

Pentru tot sângele vărsat,

De la acei cari s-au aflat

În a lui Saul casă. Iată

Că te-a chemat la judecată,

Căci tu – lui Saul – i-ai luat

Scaunul său de împărat,

Dar Dumnezeu ia de la tine,

Împărăția – vezi prea bine –

Și o va da fiului tău –

Lui Absalom – căci tu ești rău,

Fiind un om al sângelui!

Împărăția e a lui,

Iar tu ești un nenorocit,

Pribeag mereu și prigonit!”

9Fiul Țeruiei – Abișai –

A zis: „Mă lasă să îi tai

Capul, îndată! Cum cutează,

Cu limba lui, de-nveninează

Pe domnul meu, pe împărat?

De-un câine mort, te lași mușcat?”

10Dar, David s-a împotrivit

Și-n acest fel a glăsuit:

„Fii ai Țeruei, ce-aveți iar,

Cu mine? Ce pot zice dar?

Aud și eu că omu-acel

Mă blestemă. Poate că el,

De către Domnul a fost pus,

Să facă astfel, și i-a spus:

„Iată că David e pe drum:

Du-te și blestemă-l acum!”

Dacă așa s-a întâmplat,

De cine credeți că-ntrebat,

Poate a fi omul acel,

„De ce te porți în acest fel?”?”

11Apoi, le zise și celor

Care erau în jurul lor:

„Cel cari, din mine, s-a-ntrupat

Caută-acuma-nverșunat,

Viața, să-mi ia. Dușman sunt eu,

Pentru acest fecior al meu.

Cu-atât mai mult sunt dușmănit,

De omu-acesta, Beniamit.

Lăsați-l dar, cu toți, în pace,

Pentru că poate că el face

Doar ceea ce i-a poruncit

Domnul să facă, negreșit.

12Poate că la necazul meu,

O să privească Dumnezeu,

Și se va îndura de mine,

Încât are să-mi facă bine,

Chiar dacă blestemat mereu,

De acest om, astăzi, sunt eu.”

13Cu toți, în pace, l-au lăsat

Și mai departe au plecat,

Urcând pe coasta muntelui.

În dreptul împăratului,

Mergea Șimei, tot blestemând,

Spre el, cu pietre, aruncând

Și ridicând, în jurul lui,

Praful din firul drumului.

14David și-ai săi, într-un sfârșit,

La Aiefim au poposit.

Acolo, ei găsit-au tihnă

Și s-au oprit, pentru odihnă.

Hușai la Absalom

15După ce David a plecat

În grabă, Absalom – urmat

De cei ce-au fost de partea lui –

În a Ierusalimului

Cetate, a intrat. Cu el

Fusese și Ahitofel.

16La Absalom, iute-a venit

Hușai – cel care e Archit –

Și plin de râvnă a strigat:

„Trăiască noul împărat!”

Hușai e prietenul pe care,

David, apropiat, îl are.

17Când Absalom l-a auzit,

În acest fel a glăsuit:

„Poate fi oare-adevărat?

Pe-al tău prieten, l-ai uitat?

Mult ai ținut la el – văd bine –

Încât acuma, vii la mine!

De ce nu ai plecat, cu el?”

18Hușai răspunse-n acest fel:

„Iată că eu am înțeles

Că tu, de Domnul, ești ales,

Precum și de acest popor.

Voiesc să mă alătur lor.

De-aceea am venit la tine.

Primește-mă dar, și pe mine!

19De altfel, cui să îi slujesc

Și unde să m-adăpostesc?

Să nu vin oare-acuma eu,

La fiul prietenului meu?

Te voi sluji, de-acuma – iată –

Cum l-am slujit, pe al tău tată.”

Absalom ascultă de Ahitofel

20În urmă, Absalom, la el,

Ceru să vină-Ahitofel,

Iar când acesta a venit,

În felu-acesta i-a vorbit:

„Să mergeți dar, ca să vorbiți,

Căci vreau ca să mă sfătuiți

Ce trebuie să fac apoi.”

21Când se întoarse înapoi,

Ahitofel l-a sfătuit:

„Eu cred că este potrivit,

Să intri-acum, în casa-n care

Se află-acele țiitoare,

Pe cari, de pază le-a lăsat

David, atunci când a plecat.

Du-te la ele și să știi

Că vei ajunge ca să fii

Urât, de tatăl tău. Astfel,

Va ști întregul Israel

Că ești urât de al tău tată,

Și se vor întări, de-ndată,

Brațele celor ce-ți slujesc.

Așa să faci, te sfătuiesc!”

22Un cort, slujbași-au ridicat,

Pe care ei l-au așezat,

Pe-acoperiș. În el avea,

Chiar Absalom, apoi, să stea,

Dar mai întâi – cum i s-a spus –

La țiitoare, el s-a dus.

Tot Israelul a văzut

Lucrul pe care l-a făcut.

23Sfatul, pe care i l-a dat

Ahitofel, s-a arătat

A fi puternic – negreșit –

De parcă ar fi fost primit

Chiar de la Domnul Dumnezeu.

La fel s-a întâmplat, mereu,

Cu sfaturile ce-au fost date,

De-Ahitofel, lui David. Toate

Erau privite, ne-ncetat,

De parcă Dumnezeu le-a dat.