Ezechiel 20 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Mustrări și făgăduințe

1Fusese anu-al șaselea,

Și-a cincea lună se scurgea.

Nu apucase să apună,

Încă, a zecea zi din lună,

Când unii din bătrânii care

Neamul lui Israel îi are

Veniră de m-au căutat.

În fața mea s-au așezat,

Căci ei, pe Domnul, au voit

Să îl întrebe, negreșit.

2Atunci, Cuvântul Domnului

3Îmi zise: „Fiu al omului,

Bătrânilor lui Israel,

Vorbește-le în acest fel:

„Așa a zis Cel cari mereu,

E Domn, precum și Dumnezeu:

„Dar pentru ce oare-ați venit?

Să Mă-ntrebați, voi ați dorit?

Pe a Mea viață, Mă jur Eu” –

A mai zis Domnul Dumnezeu –

„Că nu am să Mă las, apoi,

De a fi întrebat de voi”

4„Tu, fiu al omului, dorești

Ca să îi judeci? De voiești,

Pune-le-n fața ochilor

Păcatele părinților

Și-a lor întreagă urâciune!

5Apoi, în acest fel le spune:

„Așa a zis Cel cari mereu,

E Domn precum și Dumnezeu:

„Când pe Israel l-am ales

Și când pe Iacov l-am cules,

În fața lor M-am arătat

Când în Egipt ei s-au aflat.

După aceea – negreșit –

În felu-acesta le-am vorbit

Și-am cuvântat: „De-acuma Eu

Vă voi fi Domn și Dumnezeu!”

6Eu, din Egipt, i-am scos afară,

Atunci, ca să le dau o țară,

Cum altele nici nu mai sânt

Pe fața-ntregului pământ,

Căci în acel loc s-au aflat

Lapte și miere, ne-ncetat.

7Vorbit-am cu al lor popor

Și-atunci cerut-am tuturor

Ca urâciunile pe care

Le avusese fiecare,

Să fie aruncate-afară.

De-asemenea, le-am mai zis iară:

„Cu idoli, să nu vă spurcați,

Ci grabnic să îi lepădați!

Lăsați idolii cei pe care

Țara Egiptului îi are!

De-acum, Eu o să fiu, mereu,

Al vostru Domn și Dumnezeu!”

8Dar să M-asculte, n-au voit,

Pentru că ei s-au răzvrătit,

În contra Mea. N-au căutat –

Așa precum i-am îndrumat –

Ca urâciunile aflate

La ei, să fie lepădate.

N-au lăsat idolii pe care

Țara Egiptului îi are

Și-n felu-acesta M-au făcut –

Atuncea când Eu i-am văzut –

Să mă gândesc să fac să vie,

Îndată, apriga-Mi mânie,

Pe creștetul poporului,

În mijlocul Egiptului.

9Numai că, în vedere, Eu

Avut-am doar Numele Meu

Și de aceea M-am oprit,

Ca să nu fie pângărit

Numele Meu, în fața lor –

Adică a neamurilor –

Unde era poporul Meu,

La cari Mă arătasem Eu.

10Deci de la Egipteni, din țară,

Pe-al Meu popor l-am scos afară.

După aceea – mai târziu –

L-am dus către un loc pustiu.

11Acolo, Eu l-am învățat

Și ale Mele legi i-am dat.

Poruncile-Mi, i le-am făcut,

În acel loc, de cunoscut.

Acestea trebuiau păzite,

Neîncetat, și împlinite,

Căci doar păzind legile Mele,

Omul putea trăi prin ele.

12După aceea, Eu le-am dat

Cu dragoste, al Meu Sabat,

Pentru ca el un semn să fie,

Pus între noi, pentru vecie,

Spre a se ști că Domn sunt Eu

Și-s Cel care-i sfințesc, mereu.

13Dar în pustie, s-a vădit

Că Israel s-a răzvrătit

Și-atuncea el a lepădat

Poruncile ce le-am lăsat

Ca oamenii să le-mplinească,

Prin ele ca să viețuiască.

Peste măsură, negreșit,

Sabatele Mi-au pângărit.

În felu-acesta, M-au făcut –

Atuncea când Eu i-am văzut –

Să Mă gândesc ca, în pustie,

Să le trimit a Mea mânie,

Cu care să îi pedepsesc

Și-apoi, pe toți să-i nimicesc.

14Numai că, în vedere, Eu

Avut-am doar Numele Meu

Și de aceea M-am oprit,

Ca să nu fie pângărit

Numele Meu, în fața lor –

Adică a neamurilor –

Cari știu că, din Egipt, din țară,

Poporul Mi l-am scos afară.

15Chiar și-n pustiu, am ridicat

Mâna spre ei și le-am jurat

Că nu-i mai duc în țara care

Miere și lapte în ea are,

Țară frumoasă, cum nu sânt

Altele, pe acest pământ.

16Și totul, căci au lepădat

Poruncile și n-au urmat

Legile ce le-am rânduit

Și pentru că au pângărit

Sabatele ce le-au fost date –

Care, de Mine, sunt lăsate –

Căci inima ăstui popor

Dată era, idolilor.

17Însă, cu milă am privit

La ei, și nu i-am nimicit

Când, în pustie, s-au aflat.

18Pe ai lor fii, i-am îndemnat

Și astfel, le-am vorbit apoi:

„După părinți, nu mergeți voi!

Nu țineți obiceiul lor,

Nu vă-nchinați idolilor

Și nu urmați ceea ce ei

Au rânduit, fără temei!

19Eu sunt al vostru Dumnezeu.

Umblați după cuvântul Meu,

Așa precum am poruncit.

Păziți ceea ce-am rânduit!

Poruncile, Mi le-mpliniți!

20Sabatele să le sfințiți,

Căci între Mine și-ntre voi,

Ele, un semn, vă sunt apoi,

Pentru ca voi să știți mereu,

Că vă sunt Domn și Dumnezeu!”

21Dar împotrivă-Mi – negreșit –

Și fiii lor s-au răzvrătit.

Nu Mi-au păzit poruncile

Și nu Mi-au ținut legile.

Ce-am rânduit, nu au urmat.

Sabatele Mi le-au călcat,

S-au răzvrătit cât au putut

Și să priceapă nu au vrut

Că doar păzind legile Mele,

Omul poate trăi prin ele.

Atunci, am vrut ca, în pustie,

Să le trimit a Mea mânie,

Cu care să îi pedepsesc

Și-apoi pe toți să-i nimicesc.

22Însă, Eu M-am gândit apoi,

Și Mi-am tras mâna înapoi,

Pentru că, în vedere, Eu

Avut-am doar Numele Meu

Și de aceea M-am oprit,

Ca să nu fie pângărit

Numele Meu, în fața lor –

Adică a neamurilor –

Cari știu că din Egipt, din țară,

Poporul Mi l-am scos afară.

23Însă acolo, în pustie,

Am ridicat a Mea mânie

În contra lor și am jurat

Precum că pentru-al lor păcat,

Vor fi în lume risipiți,

Printre popoare împărțiți.

24Și totul, căci au lepădat

Poruncile și n-au urmat

Legile ce le-am rânduit

Și pentru că au pângărit

Sabatele ce le-au fost date –

Care, de Mine, sunt lăsate –

Căci inima ăstui popor

Dată era, idolilor.

25Ba mai mult, legi le-am dat atunci,

Ce nu sunt bune și porunci

Prin cari n-aveau să reușească –

În nici un fel – ca să trăiască.

26De-asemenea, Eu i-am spurcat

Prin darurile ce le-au dat –

Prin toate darurile care

Menite-au fost pentru mâncare –

Atuncea când se adunau

Și când prin flăcări își treceau

Pe ai lor fii cari sunt știuți

Că le sunt cei dintâi născuți.

Am vrut să-i pedepsesc, să știe

Că Eu sunt Domnul, pe vecie.”

27„De-aceea, fiu al omului,

Casei lui Israel, să-i spui:

„Așa a zis Cel cari mereu,

E Domn, precum și Dumnezeu:

„Părinții voștri, negreșit,

Pe Mine M-au batjocorit,

Pentru că ei, neîncetat,

Necredincioși s-au arătat,

Față de Mine, atunci când

28Eu am jurat și-aveam de gând

Să-i duc în țara minunată

Ce trebuia a le fi dată.

Atuncea, ei și-au aruncat

Ochii spre dealuri și-au cătat

Orice copac verde, stufos,

Ca să-și aducă – ne-ndoios –

Acolo, jertfele pe care

Le voiau daruri de mâncare,

Jertfe prin cari M-au mâniat.

De-asemenea și-au mai lăsat

Miresme-n locurile-acele,

Pe cari le-au ars și-apoi, prin ele,

Gânditu-s-au că au putut

Să facă un miros plăcut.

Adus-au și câte-o măsură

Din jertfele de băutură.

29Am zis, către-ale lor mulțimi:

„Ce sunt aceste înălțimi,

Undei vă duceți, ne-ncetat?”

De-aceea au și căpătat

Nume de „înălțimi” apoi,

Cari până azi este la voi!

30Du-te acuma, și-n ăst fel,

Să-i spui casei lui Israel:

„Așa a zis Cel cari mereu,

E Domn, precum și Dumnezeu:

„Doriți voi să vă apucați,

Acum, la fel, să vă spurcați

Așa după cum au curvit

Ai voști’ părinți când au trăit,

Căci după urâciuni fugiți,

Pe care de la ei le știți?

31Da, dacă daruri de mâncare

Știți să aduceți fiecare,

Dacă ai voști’ copii, apoi,

Prin flăcări o să-i treceți voi,

Înseamnă că spurcați sunteți,

Prin idolii ce îi aveți.

Și-acum veniți și vreți apoi,

Să Mă las întrebat, de voi!

32Iată că nu o să primiți

Ceea ce vă închipuiți.

Când ziceți: „Vrem să fim și noi,

Ca toate neamurile-apoi,

Ca și familiile-aflate

În țările învecinate

Și lemnului să îi slujim

Și pietrei, credincioși să-i fim!”

33„Pe a Mea viață, Mă jur Eu” –

Spusese Domnul Dumnezeu –

„Că peste voi, drept Împărat,

Eu Însumi fi-voi așezat.

Cu braț puternic și întins

Vă voi conduce și-nadins

Am să Îmi vărs a Mea urgie,

Asupra voastră, cu mânie.

34Am să vă scot dintre popoare.

Vă iau din țările în care,

De Mine-ați fost risipiți voi.

Vă voi aduce înapoi,

În locu-acesta, înadins,

Cu braț puternic și întins

Și Îmi voi revărsa urgia.

35Vă voi aduce în pustia

Popoarelor, unde, cu voi,

Eu Mă voi judeca apoi,

Față în față. Veți vedea

36Că fac, în judecata Mea,

Așa după cum e știut

Că înainte am făcut,

Atuncea când v-am judecat

Părinții care s-au aflat

În a Egiptului pustie.

Și-acum, la fel are să fie

Cu voi, cu toți, căci judec Eu” –

Zisese Domnul Dumnezeu.

37Pe sub toiag, vă trec pe voi

Și-am să vă mustru mai apoi,

Căci am să pun, pe fiecare,

A legământului mustrare.

38Dar am să îi deosebesc

Pe cei care se dovedesc

Drept îndărătnici, de acei

Care sunt credincioși ai Mei.

Îi scot de unde se aflau,

Din țara-n cari străini erau,

Dar nu-i voi duce înapoi,

La Israel în țară-apoi.

Și ști-veți că Eu am vorbit

Și că sunt Domnul, negreșit.

39Tu, casă a lui Israel,

Ascultă ce a zis Acel

Care e Domn și Dumnezeu:

„Duceți-vă dar, vă-ndemn Eu,

Pe-ai voștri idoli să-i slujiți!

După aceea, o să știți,

Pe Mine să Mă ascultați

Și nu o să mai căutați

Să pângăriți Numele Meu

Cel sfânt, tot aducând, mereu,

Toate-ale voastre daruri care

Date au fost pentru mâncare,

La cei cărora le slujeați,

Pe care idoli îi aveați!

40Pe muntele cel sfânt, pe care

Țara lui Israel îl are –

Pe muntele cel sfânt al Meu –

Casa lui Israel, mereu –

Adică cei ce au să fie

În țară – Îmi vor sluji Mie.

Acolo, parte vor avea

Ei, de bunăvoința Mea.

Voi cere daruri de mâncare

Și roadele dintâi pe care

O să veniți să Mi le dați,

Cu tot ce o să-Mi închinați.

41Ca pe niște miresme-apoi,

Iată, vă voi primi pe voi –

Prin care un miros plăcut,

În față-Mi, se va fi făcut –

După ce fi-veți adunați

Din țările unde v-aflați,

Pe unde fost-ați risipiți.

Atuncea, o să mă sfințiți

Cu toți, în fața tuturor

Popoarelor neamurilor.

42Atuncea, voi veți ști mereu,

Precum că Domnul sunt doar Eu,

Pentru că-n Israel, apoi,

Vă voi aduce înapoi,

Așa precum jurat-am Eu

Părinților voștri, mereu,

Că astă țară minunată,

Vouă are a vă fi dată.

43În ea, vă veți aduce-aminte

De ce-ați făcut mai înainte,

De felu-n care v-ați purtat,

De felu-n care v-ați spurcat

Și vouă înșivă, de voi,

Vi se va face scârbă-apoi,

Din pricina păcatelor

Și a fărădelegilor

Pe care le-ați făcut mereu.

44Veți ști dar, că Domnul sunt Eu,

Pentru că în purtarea Mea

Față de voi, Eu voi avea

Sfântul Meu Nume în vedere

Și nicidecum, după cum cere

Faptele voastre săvârșite

Care stricate sunt vădite,

Căci, casă a lui Israel,

Faptele tale sunt la fel” –

A zis Acela cari mereu

E Domn, precum și Dumnezeu.

Împotriva Ierusalimului și amoniților

45Apoi, Cuvântul Domnului

46Îmi zise: „Fiu al omului,

Acum, spre miazăzi privește

Și împotrivă le vorbește

La cei care se dovedesc

Că-n acea parte locuiesc.

Îndreaptă a ta prorocie,

Către pădurea din câmpie,

Care-i în miazăzi aflată.

47Îi spune dar, pădurii: „Iată

Ce a vorbit Cel cari mereu,

E Domn, precum și Dumnezeu:

„Un foc, în tine, voi aprinde.

Focul acest te va cuprinde

Și îți va mistui de-ndat’,

Copacul verde sau uscat.

Focul acela, nimenea,

Să-l stingă-apoi, nu va putea.

Focul – din miazăzi-ncepând

Și-n miazănoapte ajungând –

Furios are să mistuiască

Tot ce în cale-o să găsească

Și-n felu-acesta, pârjolită,

Pădurea fi-va nimicită.

48Orice făptură va putea,

În vremea ‘ceea, a vedea

Că Eu sunt Domnul, Eu sunt Cel

Care-a aprin focul acel,

Foc cari pădurea a cuprins

Și nu mai poate a fi stins!”

49Atuncea, astfel zis-am eu:

„Ah! Doamne, Dumnezeul meu!

Ei, despre mine, au vorbit

Și iată ce au glăsuit:

„Omul acesta a-nvățat,

Să facă pilde, ne-ncetat!”