1 Samuel 26 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

David în tabăra lui Saul

1Cei care-n Zif au locuit

Au mers la Saul și-au vorbit:

„Iată că David a ajuns

La noi și-acuma e ascuns

Pe-un deal cari Hachila se cheamă,

Și care e – de bună seamă –

Lângă pustie așezat.”

2Saul, îndată, a luat

Trei mii de inși și a pornit

Spre Zif, pentru că a voit

Să-l caute și să-l găsească,

Pe David, și să-l nimicească.

3Pe dealul Hachila s-a dus

Saul și tabăra și-a pus.

Dealul acela e aflat

Lângă pustiul, Zif, chemat.

David, cu-ai săi, era-n pustie.

4Atunci, David a vrut să știe

Dacă mai este urmărit.

Niște iscoade-a repezit

Spre Hachila, și a aflat

Că e, de Saul, căutat.

5În grabă, David a venit

La locu-n care-a poposit

Saul, cu oastea. A văzut

Cortul pe cari și l-a făcut,

Unde ședea el, cu Abner –

Cel cari, fecior, îi e, lui Ner,

Și cel care era mai mare

Peste oștirea ce o are.

Saul dormea, în cortul lui,

În mijlocul poporului.

6David se-ntoarse înapoi

Și îl chemă la sine-apoi,

Pe-Ahimelec – cel ce-a ieșit

Din spița neamului Hetit –

Și pe-Abișai. Omul acel,

Fiu al Țeruiei, fost-a el,

Iar pe Ioab, frate-l avuse.

Când au venit, David le spuse:

„Saul este aproape. Cine

Voiește a veni cu mine,

La tabăra-mpăratului

În mijlocul oștirii lui?”

„Dacă îngăduință-mi dai,

Vin eu” – răspunse Abișai.

7Stele-ncepură să răsară,

Când David și-Abișai plecară.

Saul – de oaste-nconjurat –

Dormea, în cort, netulburat.

Sulița împăratului

Era la căpătâiul lui,

Înfiptă în pământ. Abner –

Cel care, fiu, îi e, lui Ner –

Dormea și el, în cortul lui,

În mijlocul poporului.

8Atunci, îi zise Abișai,

Lui David: „Azi, în mână-l ai,

Pe-al tău vrăjmaș, căci Dumnezeu

Ți-l dăruiește. Iată, eu –

Dacă-mi dai voie – îl lovesc

Cu sulița, și-l pironesc,

Jos, la pământ, într-o clipită,

C-o lovitură iscusită.

N-am să lovesc a doua oară,

Căci el, din prima, o să piară.”

9David i-a zis, lui Abișai:

„Să nu-l omori, căci voie n-ai!

El este unsul Domnului!

Cine va fi-mpotriva lui?

Cine e cel ce l-a lovit,

Fără să fie pedepsit?

10Doar Dumnezeu este Acel,

Cari poate a-l lovi pe el:

Fie că-i vremea ca să moară,

Fie că merge, bunăoară,

Ca să pornească vreun război

În care va muri apoi.

11Ferească Domnul, de-așa rău!

N-am să m-ating, de unsul Său,

Căci Domnu-l pierde, sau îl scapă!

Ia doar ulciorul pentru apă,

Și sulița-mpăratului

Care-i la căpătâiul lui

Și-apoi, în grabă, să plecăm,

Ca la ai noști’ să ne-nturnăm!”

12Ulcioru-ndată l-au luat –

Și sulița – și au plecat,

Fără să-i fi văzut, cumva,

Sau să-i audă cineva.

Un somn adânc, Domnul trimise,

Care pe toți îi adormise.

13David ajunse la ai lui –

Tocmai pe vârful muntelui –

Punând distanță între el

Și între Saul, în ăst fel.

14În urmă, David s-a sculat

Și către vale a strigat,

Cu glas puternic, lui Abner,

Cel care fiu îi e, lui Ner:

„Abner, ascultă! N-auzi oare?”

„Cine ești tu, acela care

Cutezi să strigi către-mpărat?” –

Îl întrebă Abner, de-ndat’.

15David, din nou, a glăsuit

Și-n felu-acesta, a vorbit:

„Nu ești bărbat? Dar oare cine,

În Israel, mai e ca tine?

Atunci de ce n-ai căutat,

Ca să-l păzești, pe împărat?

Căci cineva – eu am văzut –

Ca să-l omoare, ar fi vrut.

16Ce ai făcut tu, nu e bine,

Căci la-mpărat, poate oricine

Ca să pătrundă, tot mereu.

Viu este Domnul Dumnezeu,

Că sunteți vrednici să muriți,

Căci pe-mpărat, nu îl păziți!

Privește-acum, unde-i aflată

Sulița ce-a fost împlântată

La căpătâiul patului

Ce este-al împăratului,

Precum și-ulciorul său, în care,

Apă, pentru băut, el are.”

17Saul a cunoscut, de-ndat’,

Glasul lui David și-a-ntrebat:

„Al tău e glasul, fiul meu?

Ești oare David, tu?” „Sunt eu!”–

18Răspunse David. „Ce dorești

Și pentru ce, mă urmărești?

Cu ce sunt, oare, vinovat,

Încât mă cauți, ne-ncetat?

Am săvârșit vreun lucru rău?

19Ascultă-l dar, pe robul tău,

Și-apoi să judeci cu dreptate,

Tot ce-ți voi spune, împărate.

Dacă cumva, e Dumnezeu

Cel ce te-ațâță, tot mereu,

În contra mea, zic să primească

Mirosul ce-o să-l răspândească

Un dar, ce este de mâncare,

Adus de noi, de fiecare.

Dar dacă nu e Dumnezeu,

Ci ațâțat ești tu, mereu,

De către oameni, să se știe

Că blestemați doresc să fie,

În fața Domnului ceresc,

Fiindcă ei mă izgonesc

Din moștenirea cea pe care

Al nostru Dumnezeu o are,

Zicând: „Să pleci, unde voiești,

La domni străini, ca să slujești.”

20Oh! Dar mi-a teamă, tot mereu,

Ca nu cumva, sângele meu

Vărsat să fie, pe pământ,

Atuncea când, departe sânt,

De Fața Domnului! Văd bine,

Că tu pornit-ai după mine –

Tu, împăratul cel pe care

Poporul Israel îl are –

Și ca pe-un purice, dorești –

Neîncetat – să mă zdrobești.

Mă urmărești să mă înfrunți,

Ca pe o potârniche-n munți.”

21Saul, în urmă, a vorbit:

„Iată că am păcătuit.

Întoarce-te dar, fiul meu,

Căci nici un rău n-am să-ți fac eu,

Pentru că astăzi, am văzut,

Precum că tu ai fi putut

Să mă omori, dar m-ai cruțat.

Ca un nebun, eu am lucrat

Și văd acum – fără-ndoială –

Că săvârșit-am o greșeală.”

22„Sulița ta este la mine” –

Răspunse David – „deci fă bine

Ca să trimiți un om, la noi,

Să îți ia sulița-napoi.

23Încredințat fii împărate,

Căci Dumnezeu – după dreptate,

După credința ce o are –

Va răsplăti, la fiecare;

Căci El, în mâna mea, te-a dat,

Dar – ai văzut – eu te-am cruțat.

N-am vrut să pun mâna pe tine,

Căci am știut că nu e bine

Să îl lovești pe omul Lui,

Iar tu ești unsul Domnului.

24Și după cum, azi, ai văzut

Că viața ta, preț, a avut

În fața mea, la fel și eu

Știu bine că, la Dumnezeu,

Și viața mea, mult, prețuiește

Și astfel, El mă izbăvește,

Întotdeauna, din necaz,

Și-mi mângâie al meu obraz.”

25Saul răspunse-atunci, de-ndat’:

„Să fii dar, binecuvântat,

Căci lucruri mari, tu săvârșești

Și-ntotdeauna, biruiești!”

David, apoi, s-a-ndepărtat,

Iar Saul, oastea, și-a luat

Și au pornit cu toți apoi,

Grabnic, spre casă, înapoi.